Oglindă, oglinjoară, cine-s independenții din țară?
(Se dedică tuturor celor care încă mai speră că sustenabilitatea unui proiect înseamnă și un cadru reglementat și funcțional pentru un sector independent care supraviețuiește în salturi.)
Au fost numiți „șomeri”.
Au fost numiți „cei care preferă să nu muncească la program”.
Au fost numiți „cei care vor să se trezească tîrziu dimineața”.
Au fost întrebați dacă spațiile pe care le administrează „există cu adevărat”.
Independenții (artistele și artiștii, lucrătoarele și lucrătorii culturali) sînt, pentru multe autorități și decidenți politici, cei greu de numit și de reglementat. Lipsa unor reglementări legislative face ca statutul lor să fie permanent incert și să nască, de fiecare dată, inadecvări de înțelegere și de abordare.
Una dintre cele mai frecvente critici care li se fac independenților este: de ce vor finanțare de la stat dacă se numesc independenți? De ce invocă fonduri publice dacă se delimitează de structurile de stat? Din punctul meu de vedere, independent nu înseamnă lipsă de acces la fonduri de stat, care nu ar trebui alocate discreționar. Nu înseamnă „fă artă pe banii tăi”. Înseamnă libertate estetică și politică în ceea ce privește viziunea asupra unei teme abordate și asumarea acesteia într-un raport de multe ori conflictual, opozițional față de dominantele mainstream-ului. Înseamnă o relație critică, interogativă cu poziții care, tocmai pentru că sînt în acord cu discursul dominant, au nevoie să fie contestate. Independent nu înseamnă rupt de bugete alocate de primării sau de Ministerul Culturii. Înseamnă tocmai acces la aceste bugete ca să poți imagina social posibilități de confruntare cu ceea ce sistemul perpetuează și ca să poți structura contexte de producție noi. Contexte bazate pe raporturi mai puțin ierarhice, mai puțin piramidale, cu atribuții orizontale în echipa de creație. Într-un proiect independent, de cele mai multe ori, echipa de creație are funcții care le depășesc pe cele artistice. Creatorii și creatoarele nu sînt doar cei/cele care au o idee, un concept pe care o/îl prezintă unui producător capabil să le ia de pe umeri povara detaliilor administrative. Artistul independent e și producătorul, e și cel care scrie proiectul pentru diferite linii de finanțare, e și cel care face bugetul, decontul, e și cel care, împreună cu întreaga echipă, gîndește ulterior întregul proiect. El nu e niciodată doar artist. Singura lui posibilitate de existență e să muncească enorm pe toate aceste paliere interdependente în dinamica unei organizații non-profit. Și asta implică, de cele mai multe ori, o uzură psihică și afectivă enormă, un consum epuizant de energie și o adaptare sufocantă la surplusul de atribuții. Confuzia întreținută haotic – dacă ești independent, de ce vrei bani de la stat? – ține de însăși lipsa unei înțelegeri nuanțate și unei explorări în profunzime a rolului artei independente și a cadrelor ei de funcționare.
Mi se pare extrem de important să încercăm să depășim dihotomia stat-independent/privat. E perdantă de ambele părți. Miza nu e să ne luptăm unii cu alții pentru fonduri puține. Miza nu e să fim toți precari, ci să schimbăm, conceptual, paradigmatic, vizionar, strategia designului cultural existent, provocîndu-l nu doar să-și schimbe fațada și interiorul, ci mai ales să-și asume fațade noi, construcții colaborative bazate pe alte principii decît cele prezente. Adică să susținem împreună, pe de o parte, necesitatea alocării unor fonduri consistente atît pentru structuri de stat, cît și pentru entități independente, necesitatea reducerii decalajelor între bugetele alocate teatrelor de stat și teatrelor independente/private și, poate mai mult decît oricînd, necesitatea elaborării unor modele culturale de infrastructură comunitară, care să-și dezvolte propriile cadre de adaptare la nevoi locale. Tocmai de-asta e nevoie de o configurare regenerativă a domeniului de intervenție culturală, de o conștiință a rolului culturii ca mecanism catalizator de educație cu beneficii pe termen lung. Pentru acest tip de configurare este nevoie de eforturi concertate și de o recunoaștere a rolului pe care arta independentă l-a avut tocmai în direcția invocată, pentru a se putea menține activă în zonele unde este deja prezentă și pentru a putea imagina noi structuri de persistență. Pentru cei mai mulți artiști independenți a devenit epuizantă și dezarmantă încercarea continuă de a rezista. Tentația abandonului, cu toate traumele incluse, este din ce în ce mai apăsătoare și vine tocmai dintr-o dureroasă accentuare a neputinței de a continua la infinit într-un context lipsit de reglementare și strategii care să producă schimbare autentică. La un an și trei luni de la declanșarea crizei sanitare în România, sectorul independent stă mai rău ca niciodată: fonduri insuficiente, lipsa unei plase de siguranță, pericolul dispariției unor spații independente care țin în viață proiectele unui număr consistent de artiste și artiști aflate/aflați în imposibilitatea de a-și reprezenta creațiile. 2020 a fost anul în care starea sectorului independent a devenit dezastruoasă, în ciuda nenumăratelor întîlniri cu autorități care ignoră beneficiul substanțial al celor care fac, mai mult decît orice instituție subvenționată, proiecte artistice cu impact social, artă educațională, intervenție comunitară etc.
Într-o postare de acum o lună de pe Facebook, Raluca Iacob – manager cultural, inițiatoare a platformei „Susține cultura în educație” – analiza cu rigurozitate starea actuală a sectorului independent: „Tensiunile conceptuale ale «sectorului cultural independent», și-așa dificil de acomodat în mod coerent și imposibil de cuantificat în mod obiectiv, alături de precaritatea acestuia, au condus la o distorsionare care seamănă cu o veritabilă confiscare.
Ce vedem acum este o apropriere a unui termen care, istoric, are un anumit bagaj de semnificație activist, public și reformator într-un sens care reduce totul la o natură juridică: statutul de «privat» sau, în cazul persoanelor fizice, cel de «neangajați»“.
Artistele și artiștii din acest sector confiscat din multe direcții trăiesc, de fapt, „strălucirea provizorie” a charismei continuității, sub spectrul falimentului modelelor de finanțare și producție existente. Pe de o parte, fac tot ce le stă în putință să-și continue proiectele, iar pe de altă parte, scriu, paradoxal, istoria falimentării unor structuri de finanțare care și-au atins, evident, limitele. Nu poți dezvolta mult invocata sustenabilitate fără un context cultural care să genereze infrastructuri cu efecte pe termen lung. Singura modalitate de persistență culturală și construcție vizionară este crearea acestei infrastructuri (centre culturale, centre comunitare, biblioteci etc.) care să depășească un cadru de funcționare la limita eșecului. Ce avem în acest moment se bazează pe o abordare specifică proiectului pe termen scurt, în care organizațiile, asociațiile își consolidează experiența, dar nu reușesc să construiască un design cultural extins, un model transmisibil dincolo de supraviețuirea de la proiect la proiect. Independenții trăiesc în logica uzurii „colecțiilor de toamnă și de primăvară”, adică a deadline-urilor Administrației Fondului Cultural Național care, de ani de zile, reprezintă singura sursă de finanțare pentru un sector ținut în viață cu rămășițe, cu sume care nu pot genera o funcționare post-proiect și, mai ales, o funcționare care să nu se limiteze la activități cu durată fixă. Miza actuală este tocmai transgresarea limitelor proiectului, în favoarea unor practici culturale centrate pe infrastructuri cu efecte transformatoare dincolo de supraviețuirea imediată. Zona independentă este legată, invariabil, de această sufocantă supraviețuire care nu înseamnă altceva decît o aparentă evoluție. Ceea ce ani de zile a reprezentat un context cultural posibil – call-uri de proiecte în urma cărora asociațiile să se profesionalizeze – și-a atins în acest moment o limită de adecvare la schimbări relevante. Tot mai mulți/multe lucrători/lucrătoare culturale din sectorul cultural independent și-au dezvoltat abilități de scriere și implementare a proiectelor. Le lipsește însă un context cultural diversificat, în care să poată genera viziuni artistice și modele de cercetare și practică în care provizoratul să nu mai domine. Le lipsește, fundamentul, o infrastructură transformatoare cu rol de regenerare culturală.
Mihaela Michailov este dramaturg și co-fondatoare a Centrului de Teatru Educațional Replika.
Foto: wikimedia commons