Note şi fotografii (2)

Paris, Montmartre. Urcînd sau coborînd străzile în trepte, cu balustrade metalice inconfundabile pe mijloc, ajungi uneori în piațete plate unde poți să-ți tragi răsuflarea. Acestea sînt protejate de pereții caselor și de platani cu coroane dese care delimitează o cameră urbană, ferită de zgomote, vînt și lumină în exces. De altfel, soarele pătrunde prin frunziș cu timiditate, risipind bănuți strălucitori pe pietriș, acolo unde, pe bănci, își trag răsuflarea bătrîni care mai au de urcat două pachete de trepte pînă acasă, ori turiști. Aceștia, cu hărțile sau telefoanele în mîini, studiază atent cîte povîrnișuri mai au de îndurat pînă să poată spune că au privit Cetatea Luminilor de la 130 de metri înălțime.

Dacă piațeta este mai mare, atunci o cafenea își face loc ademenitor, iar dacă este mai mică, atunci doar o fîntînă din bronz, reprezentînd o alegorie mitologică de la 1900, punctează centrul, acoperind, cu susurul apei, conversațiile care se înfiripă pe bănci. Cele mai mici piațete sînt cele în care se varsă scări înguste și abrupte, lăturalnice, mărginite de calcane scorojite. Acestea sînt și cele mai ferite de șuvoaiele de turiști și, dacă le găsești, poți avea surpriza să descoperi pe bănci bătrîni care sporovăiesc ori îndrăgostiți în căutarea unui loc care să le îngăduie iubirea. Și, într-adevăr, iată că într-o zi caniculară o minusculă piațetă îți oferă un răgaz, o odihnă, o bancă liberă, un loc în care să bei apă.

Mai sînt încă două bănci acolo, în acel spațiu ferit și intim. Pe una stau două bunici cochete și binevoitoare, bucuroase că s-a ocupat și a treia cu o singură persoană, deci grupurile vor fi silite să străbată scuarul fără a se opri. Pe cealaltă stau o fată și un băiat, cu picioarele pe bancă, față în față, cu mîinile împletite, într-un spațiu numai al lor, definit de aura invizibilă a iubirii, dincolo de care lumea toată s-ar putea prăvăli în neant, dar banca ar rămîne tot acolo, suspendată în vîrful unui baston invizibil de magician. Ca pe o placă de patefon în care s-au încrustat sunetele studioului, pe pereții invizibili ai bulei lor de iubire ar rămîne și susurul apei, cîntul păsărilor, rîsetele bunicilor și bănuții mișcători de lumină, agitîndu-se încoace și încolo prin colbul drumului, sub adierea firavă a unui  vînt care, și el, ca și fîntîna, copacii, soarele, oamenii, clădirile și pavajele, ar putea foarte bine să dispară fără a fi observate de cei doi. Melodia ar continua, imună la orice catastrofe cosmice…

Pe scări apare un fotograf și imediat se aude țăcănitul declanșatorului. Într-adevăr, cadrul este superb, lumina filtrată generînd o atmosferă de beatitudine și, chiar dacă imaginea nu va reține sunetele și vîntul, cu siguranță merită făcută. Bătrînele se îndreaptă involuntar de spate și compun o imagine de studio. Băiatul nici nu-l observă pe fotograf, cu fața pierdută într-un parfum doar pentru el, în timp ce mîinile sale explorează intens părul despletit al fetei. Cu un gest domol, aceasta își îndepărtează o șuviță și întoarce capul în direcția aparatului, fără ca zîmbetul transfigurat să-i dispară de pe figură. Apoi, cu aceeași lentoare, se întoarce spre iubit și-l sărută pătimaș.

Fotograful traversează și dispare din peisaj, urmat, la scurt timp, de cele două doamne. Lumina s-a schimbat, este deja ora prînzului, iar cei doi tineri se hotărăsc să meargă să mănînce. Desprinderea este un ritual, aidoma apropierii. Întîi, surîzătoare, fata își recuperează părul și îl așază, cuviincios, într-o coadă de cal. Apoi amîndoi pivotează și ajung cu picioarele, din nou, pe pămînt. Deja gesturile băiatului devin mai precise și mai rapide. Adună conținutul rucsacului risipit pe bancă și se uită atent să nu fi căzut ceva, apoi se ridică. Mai lent, fata se ridică și ea și întinde mîna spre băiat, cu un gest care pare să-l cheme înapoi, ca și cînd ar vrea să continue momentul minunat trăit împreună, ca și cînd pămîntul rece și gravitația nu ar avea puterea să  le întrerupă plutirea.

Cu infinită delicatețe, tînărul îi ia mîna, o cuprinde de talie și, în loc să o sărute, o conduce, cu cea mai mare grijă, spre trepte. Amîndoi au fețele luminate de bucuria simplă a găsirii, a regăsirii de sine prin comuniune cu celălalt, a deschiderii inimilor atunci cînd ochii sînt închiși. În urma lor, piațeta rămîne pustie, așteptîndu-și oamenii de după-amiază, poate copii neastîmpărați, poate un doctorand, poate bătrînele sau alți îndrăgostiți. În fond, pentru asta este acolo, ca să ofere un moment de fericire celor care se opresc. „Acum urmează o treaptă“, spune băiatul, oprindu-se pentru ca fata să pipăie cu piciorul și să poată începe coborîrea în siguranță.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons