„Nimeni nu a avut tenacitatea și forța lui Andrei Ursu” – interviu cu regizorul Liviu TOFAN –

La fix patru luni de la cutremurul din 1977, Ceaușescu îi convoacă pe toți cei implicați în reconstrucții și consolidări și le interzice  sub amenințarea cu închisoarea  să continue orice demers. În sală se află și inginerul Gheorghe Ursu, singurul care denunță ordinul criminal al dictatorului, într-o scrisoare anonimă trimisă și citită la Radio Europa Liberă. Asta îl va costa viața, fiind torturat și ucis de Securitatea lui Ceaușescu. După căderea regimului comunist, fiul inginerului Ursu  Andrei Ursu  caută dreptatea, aducîndu-i în fața Justiției pe cei doi ofițeri responsabili de moartea tatălui său. După un proces cu o mulțime de respingeri și amînări din partea Justiției române, criminalii sînt încă liberi. Am vorbit cu jurnalistul și cineastul Liviu Tofan despre Cazul inginerului Ursu, filmul documentar lansat recent și realizat împreună cu regizorul și monteurul Șerban Georgescu (Kolectiv Film).

Acest interviu a fost realizat înainte ca Înalta Curte de Casație și Justitiție să fi dat un verdict.

În data de 4 martie 1977, cînd s-a produs seismul în România, ați fost redactor de serviciu la Radio Europa Liberă. Care au fost primele reacții în redacție și cum ați rezuma ce s-a întîmplat patru luni mai tîrziu, cînd inginerul Ursu ia atitudine față de dispozițiile aberante ale Nicolae Ceaușescu?

În acea seară, în redacția de la München am scris și difuzat primele știri despre cutremur (cînd Radio București nu mai emitea!). Noël Bernard, directorul departamentului nostru, a venit imediat în redacție și, realizînd gravitatea momentului, a organizat pe loc un studio special, o emisiune-maraton care a durat cinci zile, menită să-i informeze pe români despre adevărata stare de lucruri, fără garniturile propagandei ceaușiste, să-i încurajeze prin gesturile de sprijin și solidaritate din lumea liberă. Despre ședința din 4 iulie 1977, cînd Ceaușescu a interzis consolidarea clădirilor afectate de cutremur, am aflat abia din emisiunea realizată de Virgil Ierunca, de la Paris, pe baza informațiilor primite de la Gheorghe Ursu, participant la acea ședință. Dar nici atunci nu am știut de inginerul Gheorghe Ursu, pentru că Virgil Ierunca a păstrat secretul întîlnirii lor, spre a-l proteja. Abia în noiembrie 1985 i-am auzit numele, cînd colegul Gelu Ionescu a aflat de moartea lui Gheorghe Ursu în arestul Securității (și a vorbit despre asta într-o emisiune). Nu m-am gîndit o clipă că voi face cîndva un film pe acest subiect.

Cu cine ați făcut echipă la acest film și cît au contat sugestiile lui Andrei Ursu în scrierea scenariului?

Am făcut echipă cu regizorul Șerban Georgescu, care a făcut și montajul filmului, cu producătorul Oana Muntean, cu directorul de imagine Bogdan Slăvescu, cu Alex Alexandru, care s-a ocupat de sunet – toți de la casa de producție Kolectiv, cu care am lucrat excelent. Cu Andrei Ursu, pe lîngă repetatele filmări cu el, aici și la Chicago, a existat o consultare permanentă pentru reconstituirea corectă a evenimentelor și aprecierea justă a persoanelor implicate, pentru calibrarea narațiunii. Arhiva video strînsă de Andrei încă din anii 1990 ne-a fost extrem de utilă pentru ilustrarea parcursului.

Andrei Ursu – martorul evenimentelor și neobositul luptător pentru dreptate – este personajul narator cheie. Cum ați reconstituit secvențele în care fiul rememorează cei 33 ani de luptă ?

Acesta este filmul lui Andrei Ursu, de fapt, al luptei sale pentru dreptate. Dar trebuie să vă mai spun că filmul ar fi arătat altfel dacă nu ar fi intervenit momentul din luna mai, cînd completul de la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ, nota red.) a anunțat brusc că ultima înfățișare în procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu va fi pe 4 iulie, cînd se va da verdictul (amînat între timp). Nu ne așteptam ca, după trei ani de tergiversări, ÎCCJ să decidă un asemenea deznodămînt grabnic. Atunci, Andrei Ursu ne-a rugat să finalizăm filmul astfel încît să poată ieși cu el public înaintea verdictului, ca un ultim apel la Justiție și un ultim avertisment privind semnificația sentinței. Ăsta este Cazul inginerului Ursu: bilanțul din ajunul verdictului, proiectat prima oară pe 29 iunie.

Au existat imagini de arhivă relevante pe care nu le-ați mai prins în film din rațiuni care țin de durata stabilită de echipa de producție?

Durata filmului ne-am fixat-o noi, Șerban și cu mine, la sub două ore. Și nu a fost deloc simplu să desprindem și să legăm momentele relevante dintr-o poveste care începe în 1977 și traversează cinci decenii complicate. Credeam că vom avea mai mult timp pentru toate astea, dar a intervenit urgența menționată. A trebuit să regîndim tot filmul și să-i dăm o formă finală în doar cîteva săptămîni, conștienți că adevăratul final – verdictul – rămîne deocamdată în afara filmului. Dar poate că e bine așa, ca acest bilanț, cum i-am spus, să fie independent și neinfluențat de pronunțarea Justiției. 

Riguros, onest și deloc resemnat, Andrei Ursu relatează jurnalistic întreaga poveste kafkiană despre stabilirea vinovaților și aducerea lor în fața Justiției... Cu toate acestea, inculpații se dezvinovățesc, mint sau sînt salvați de sistem. Este filmul demonstrația brutală a unui eșec?

Inculpații sînt, pentru prima oară în istoria noastră post-decembristă, doi foști ofițeri de Securitate, anchetatori din Direcția a VI-a: Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș. Acesta din urmă a trecut fără probleme de la Securitate la SRI, unde a mai lucrat vreo douăzeci de ani nestînjenit. Asta apropo de sistem. Un eșec vom avea doar în cazul achitării celor doi, și va fi un eșec al Justiției, nu al lui Andrei Ursu; un eșec al României în care comunismul a fost condamnat oficial drept ilegitim și criminal, dar cu zero urmări concrete. De cealaltă parte avem, oricum, un învingător: Gheorghe Ursu. Prin fiul său Andrei, Gheorghe Ursu a devenit efigia unui Proces al Comunismului cîștigat pe cont propriu tocmai prin contrastul atît de evident dintre statura sa morală și nimicnicia unui sistem tarat de complicități reziduale.

A influențat cazul inginerului Ursu apariția și a altor procese împotriva unor cadre ale Securității din România anilor ’80?

Nu există, din cîte știu, alte cazuri asemănătoare. Probabil că nimeni nu a avut tenacitatea și forța lui Andrei, curajul lui de a-și risca viața de două ori făcînd greva foamei pentru a forța autoritățile să nu-l mai obstrucționeze. Nu știu dacă mai există în lume un caz comparabil. La noi, el este cu siguranță unic, iar valoarea lui de model uman și reper moral este remarcabilă în dezolantul nostru peisaj social – și cu atît mai necesară.

Ați fost co-scenarist la Afacerea Tănase, regizat de Ionuț Teianu, apoi ați scris și regizat documentarul Brașov 1987. Doi ani prea devreme. La cel mai recent film, ați lucrat la regie și scenariu împreună cu documentaristul Șerban Georgescu. Sînteți mulțumit de rezultat? Credeți că ați fi putut aborda altfel unele secvențe sau chiar teme din film? 

Sînt mulțumit de rezultat mai ales ca urmare a aprecierilor foarte bune din partea celor care au văzut filmul, inclusiv și mai ales Andrei Ursu. Aș fi și mai mulțumit dacă filmul ar ajunge în școli și universități, pentru că mesajul de onoare, curaj și fermitate al lui Gheorghe și Andrei Ursu, preluat de cît mai mulți tineri, ar face mult bine acestei societăți în curs de manelizare.

Care ar fi în opinia dumneavoastră miza majoră a filmului?

Filmul nu este altceva decît o ilustrare a cazului Gheorghe Ursu, iar miza acestui caz este prima breșă în scutul care protejează fosta Securitate de mai bine de treizeci de ani. Acesta este singurul caz în care foști ofițeri de Securitate au fost aduși în fața justiției pentru crime împotriva umanității. Repet, singurul în peste treizeci de ani. Nimeni nu s-a putut atinge de ei. Condamnarea lui Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș ar fi această breșă și ar reprezenta o piatră de hotar în evoluția democratică (atît de scremută) a societății românești, o șansă. Altfel, achitarea lor ar însemna că sîntem realmente într-o fundătură istorică și că trăim într-o democrație de carton lavabil, cum ne-o indică, de altfel, atîtea fapte și situații curente. Pe scurt, verdictul în cazul Gheorghe Ursu va fi hîrtia de turnesol a apetenței noastre pentru democrație. 

Aveți o lungă și bogată activitate jurnalistică. V-a facilitat ea trecerea la postura de realizator de filme documentare? 

Filmele le realizez tot ca jurnalist (cărțile, asemenea), și mă ajută faptul că subiectele îmi sînt bine cunoscute din activitatea anterioară. Îmi folosește și deprinderea jurnalistică a cercetării și documentării exacte. Cînd am făcut filmul despre revolta muncitorilor brașoveni, faptul că oamenii cu care am filmat, participanții la revoltă, au văzut în mine pe cel care a difuzat în 1987 știrile despre acțiunea lor m-a ajutat enorm să mă apropii de ei, pentru că au avut încredere în mine. Și m-a mișcat, mi-a dat multă satisfacție recunoștința lor pentru susținerea primită de ei atunci prin Europa Liberă. De cazul lui Gheorghe Ursu și mai ales de odiseea în Justiție a lui Andrei Ursu am început să mă ocup aproape imediat după Brașov 1987. 

Vă lipsește Germania și perioada cînd scriați pentru Europa Liberă?

Schimbările produse de atunci în România și în lume sînt atît de radicale și de profunde, încît vremea cînd scriam pentru Europa Liberă îmi pare acum ca dintr-o altă viață. A fost bine cît a fost. Europa Liberă a însemnat mult pentru mine, dar poate și mai mult pentru ascultătorii noștri, motiv pentru care am și scris o carte despre acest foarte special post de radio. Cred că ar fi și un foarte bun subiect de film. Germania nu-mi lipsește deloc, m-aș fi plictisit îngrozitor dacă aș fi rămas acolo. Aici, nu este cazul...

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU

Mai multe