„Ne luptăm pe o piață editorială subdimensionată” interviu cu Dan CROITORU, traducător și editor

Cum se vede din interior piața editorială românească, ce înseamnă drumul de la un text străin la o carte, ce îi dă Colecției „Biblioteca Polirom”, care a împlinit 25 de ani, longevitate și coerență, sînt cîteva întrebări pe care i le-am adresat lui Dan Croitoru. 

Cum arăta piața editorială cînd ați început să traduceți? Ce vă amintiți de la prima dvs. experiență?

Nici pe de parte atît de diversă, de „profesionalizată“ ca acum, dar apăruseră multe edituri, care, indiferent de mărime (lucru ce contează mai puțin), s-au impus și au rezistat pînă în zilele noastre. (Asta se întîmpla, așadar, în 2002, ca să plasăm lucrurile într-un context temporal.) Altele nu, dacă mă refer la extraordinara editură Univers, unde am început să lucrez în martie 2000, care își pierduse prestigiul din cauza noului patron. Am rugat-o atunci pe doamna Denisa Comănescu, care plecase de la Univers și coordona colecția de literatură universală „Biblioteca Polirom“ a Editurii Polirom (unde mă invitase, împreună cu domnul Silviu Lupescu, să vin să lucrez), să-mi ofere șansa de a traduce romanul Grădina de ciment al lui Ian McEwan. Domnia-sa a avut încredere în mine, lucru pentru care îi rămîn profund recunoscător. Din nefericire, am făcut multe gafe, pe care le-am corectat la edițiile ulterioare. De atunci au trecut mulți ani. Cîte titluri ați tradus și care e autorul care v-a rămas la fel de drag în timp?

Au trecut mai bine de două decenii, mă întreb: cînd?! Am tradus șaptesprezece cărți, acum o închei pe a optsprezecea. Am avut șansa să traduc nouă cărți de Ian McEwan, unul dintre cei mai importanți scriitori britanici contemporani. El este și o conștiință extrem de lucidă și angajată a timpului nostru, o voce care s-a făcut auzită constant în spațiul public. Este un privilegiu să trăiesc, ca să spun așa, de douăzeci de ani în mintea strălucită a acestui scriitor. Ați făcut parte din echipa ICR în anii lui de glorie, cînd s-au făcut eforturi instituționale pentru promovarea literaturii și culturii române. Cît de mult credeți că a contat acel moment pentru ce a urmat?

Nu o spun eu, ci scriitorul Dan Lungu: lansarea, între 2005 și 2007 – pentru prima dată în România! –, a programelor de susținere a publicării cărților autorilor români în străinătate „20 de autori“, TPS – Translation and Publication Support Programme și Publishing Romania a constituit o revoluție copernicană. Pentru că principiul de bază era cel care funcționează în cazul tuturor programelor similare derulate de instituții din străinătate: editura străină este cea care cere subvenție după ce a decis să includă în planul său un autor în funcție de piața pe care funcționează, autor pe care și-l asumă și pe care va încerca să-l impună. Traducerea va fi făcută de un traducător nativ. Desigur, a fost gîndită o strategie care să includă și alte componente, precum programul de burse pentru traducători consacrați și începători din limba română – în scopul fidelizării traducătorilor existenți și al creării unei noi generații de traducători. Rezultatele s-au văzut: până în 2012, cînd ICR a fost distrus în urma ingerinței politicului, fuseseră publicate în străinătate aproximativ 320 de volume și reviste. Norocul a fost că, pînă la urmă, conducerile ulterioare ale ICR au înțeles să continue aceste programe, ajungîndu-se astfel la 1.000 de titluri (cărți, albume, reviste etc.) apărute în străinătate cu sprijinul ICR. 

„Biblioteca Polirom“ e o colecție care a împlinit un sfert de secol. De cîțiva ani sînteți director editorial al editurii, redacția București, și coordonator al colecției. Cît de greu e să îți mulțumești cititorii?

Foarte greu, în condițiile în care cititorii au devenit mai informați, mai selectivi. Dar rămînem fideli acelorași principii: să oferim cititorilor noștri cărți ale unora dintre cei mai mari scriitori ai secolelor XX și XXI, precum și autori contemporani, care s-au făcut remarcați în ultimii ani. Și, foarte important, să asigurăm traduceri și redactări de calitate. 

Mereu mi s-a părut că apar extrem de multe titluri de literatură străină în scurt timp, că e greu să ții pasul cu tot ce se publică. Într-o țară în care statisticile arată atît de prost la consumul/cumpăratul de cărți, cît de numeros și de fidel e publicul de literatură străină?

Cum spuneam, avem acum pe piață mai multe colecții de literatură universală, concurența este puternică. Din păcate, ne luptăm pe o piață editorială subdimensionată, rahitică, cea mai mică, raportată la numărul de locuitori, din Uniunea Europeană. Avem probabil vreun milion de cumpărători constanți, ceea ce este tragic. De aceea tirajele nu depășesc 2.000 de exemplare. Desigur, există și excepții, autori și cărți-cult, care vînd în timp mii sau zeci de mii de exemplare, cărți mai comerciale care se vînd în cîteva sute de mii ș.a.m.d.

Care e secretul unei colecții ca să intre în conștiința publicului?

Să fie coerentă, să fie consecventă propriei concepții. 

Pentru cei mai mulți dintre oameni, munca într-o editură, lungul drum al unei cărți pînă ajunge în librărie, e o mare necunoscută. Pentru un autor, toată partea asta nevăzută, de bucătărie, e foarte importantă. Și pentru un cititor. Este o editură și o școală în care formezi oameni? De cît timp e nevoie pentru ca o carte străină să fie tipărită în limba română (în medie)?

Nu știu cîți cititori cunosc sistemul prin care un autor străin ajunge să fie publicat, de la achiziționarea dreptului de publicare în România la traducere (după încheierea contractului cu traducătorul), redactare, paginare, tipărire și distribuție. Da, ne formăm la locul de muncă. E drept că de ani buni funcționează masterate de editare în cadrul facultăților de Litere din universități – și trebuie să le fim foarte recunoscători celor care au gîndit și pun în practică acest lucru. Dar munca în editură este cea mai bună școală. O școală în care înveți de-a lungul întregii activități profesionale. Să spunem că o carte străină se publică în cîteva luni, de la achiziționarea dreptului de publicare pînă la tipărire, alteori traducerea și redactarea durează mai mult, uneori un an, doi. Depinde și de strategia editurii.  

Ce înseamnă un traducător bun? Cînd ajungi să te profesionalizezi în meseria asta?

E o profesie în care, iarăși, înveți continuu. În umila mea opinie, un traducător bun e cel care rămîne fidel textului original, reușind să redea în limba în care traduce toate valențele textului respectiv. Este un exercițiu de umilință, traducătorul trebuie să rămînă un anonim, să încerce să se confunde cu vocea autorului. Un anonim însă extrem de important, pentru că datorită trudei sale umile, dar cruciale, vocile autorilor din lumea aceasta pot ajunge la cititori.

Cum alegeți titlurile care intră în colecția „Biblioteca Polirom“?

Trebuie să se armonizeze cu profilul colecției, una extrem de prestigioasă, în care sînt publicați, pe lîngă clasici ai literaturii universale, mari scriitori ai secolelor XX și XXI, unii dintre ei în serii de autor: Albert Camus, Ernest Hemingway, José Saramago, John Steinbeck, Jorge Luis Borges, Samuel Beckett, Philip Roth, Günter Grass, John Fowles, Vladimir Nabokov și mulți alții. Totodată, să fie voci noi, relevante pentru lumea în care trăim, una aflată sub semnul diversității.

Cît e business și cît e pasiune pentru literatură în munca de editor? 

Depinde de editor. În ce mă privește, cred că dacă faci lucrurile cu pasiune, cu onestitate, vei cîștiga un public fidel. O colecție precum „Biblioteca Polirom“ a putut fi construită și menținută doar cu o imensă pasiune și eforturi colosale, la nivel uman și economic. Calitatea literară deosebită a cărților publicate au impus-o în conștiința cititorilor – și fără aceștia ea nu ar fi putut dăinui. Dar asta nu înseamnă că în momentul deciziei publicării unui autor sau a continuării publicării unui autor nu ținem seama de un anume impact financiar. La urma urmei, editura este o întreprindere comercială, ea nu beneficiază de nici un alt ajutor, așa că nu poate pierde la nesfîrșit. Dar tot de afacere ține și abilitatea de a promova inteligent autorii pe piață fără a face rabat de la calitate.

Care a fost succesul cel mai neașteptat al unei cărți, al unui autor, în istoria editurii, în sensul în care a depășit toate așteptările inițiale?

Poate cărțile istoricului israelian Yuval Noah Harari, ale cărui cărți, publicate de Polirom din 2017 încoace, se vînd în sute de mii de exemplare. Dar Harari a devenit un fenomen editorial la nivel mondial. Însă eu, unul, mă bucur cînd văd că scriitorii români sînt publicați în cîteva tiraje, cînd constat că autorii români ai cărților pentru copii din colecția „Junior“ cunosc un succes important pe piața noastră de carte, așa cum este ea.

Care e modelul dvs. de editură străină? 

Editura Secker & Warburg (actualmente Harvill Secker), pentru rectitudinea sa morală, poziționîndu-se, în anii 1930-1940, atît împotriva fascismului, cît și a comunismului. Este cea care a publicat Ferma animalelor a lui George Orwell în 1945, după ce aceasta a fost respinsă de mai multe edituri, inclusiv de Faber & Faber, în urma referatului lui T.S. Eliot. Și care a mizat apoi pe autori internaționali care au cunoscut ulterior consacrarea. Dar îmi plac multe edituri de poezie, îmi plac editurile mici sau medii care sînt fidele unui principiu director, care fac eforturi extraordinare de a-și păstra identitatea, de a supraviețui, în ultimă instanță, într-o lume tot mai venală. 

Am mai auzit povești legate de cum se negociază un titlu sau altul. Care e experiența dvs.? E vorba și despre o latură sentimentală a unui autor/agent, căruia i-au apărut cărțile anterioare la o editură?

În ultimii ani, lucrurile s-a schimbat, și nu în bine. Latura sentimentală, legăturile create în timp, fidelitatea față de editor au fost înlocuite de interesul financiar. „Cine dă mai mult“ pare a fi devenit principiul după care se călăuzesc acum actorii de pe piața internațională de carte. Cu notabile excepții. Desigur, am avut și experiențe deosebit de plăcute, de onorante, cînd un autor a decis să aleagă Polirom drept editor al cărților sale în România datorită portofoliului deosebit, corectitudinii în relația cu partenerii străini, onestității.  

Cît de diferite sînt lucrurile pe alte piețe de carte?

Sînt mulți factori de luat în calcul, nu mai discut aici de diferențe uriașe între piețe de carte de miliarde de euro și piața noastră de șaizeci de milioane (o sută dacă adăugăm cartea școlară). Dar ce ar trebui să ne dea de gîndit este educarea publicului cititor din alte țări întru lectură. Noi ne pierdem cititorii, iar de educat alții nu părem a fi interesați. În timpul pandemiei de coronavirus, țări din Uniunea Europeană au injectat milioane, miliarde de euro în sectorul industriei cărții; autoritățile române doar în urma apelurilor repetate ale Asociațiilor Editorilor din România au decis să includă într-un tîrziu editurile printre companiile eligibile în cadrul unei linii de finanțare pentru IMM-uri. De ani de zile, AER încearcă să obțină de la autorități deblocarea achizițiilor de carte pentru biblioteci și introducerea tichetelor pentru lectură de care să beneficieze elevi și profesori. Iar recentul „Pact pentru lectură“ lansat de AER este un apel la întreaga societate să conștientizeze dezastrul din educație și consecințele de a avea o societate viitoare ai cărei membri nu vor fi citit nici măcar o carte pe an. 

interviu realizat de Ana Maria SANDU