Muzică, filme, cărți, teleleu

„Sîntem doar noi doi, departe de prieteni și de familiile noastre, de viețile în care mergeam la film, la teatru, la festivaluri sau ieșeam la o terasă.”

Viața într-o autorulotă e ca viața unui pustnic. M-am gîndit bine înainte să scriu propoziția asta – sînt atentă să nu exagerez pentru că știu cît e de greu să-ți imaginezi viața noastră într-o mașină.

Sîntem parcați la Vilamoura, în Portugalia, într-o pădure de pini de pe malul Oceanului Atlantic. N-am mai mișcat mașina de șase zile. Am consumat 100 de litri de apă, cu duș zilnic și spălat pe cap, gătit paella, tocăniță, omlete și o negresă, doi litri de benzină pentru generator, pentru că a fost înnorat și am avut treabă la laptop-uri, și două sticle de vin spumant cu trei euro bucata pe care le-am băut seara pe plajă.

Mă spăl pe cap într-un lighean, în baia mică a mașinii, iar vasele le clătesc vărsînd apa dintr-un castron în altul și economisind fiecare mililitru. Nu aruncăm niciodată mîncare, pentru că ne cumpărăm cît ne trebuie, cu lista pregătită de dinainte și cu un plan clar cu ce și cît vom găti. Nici n-avem cum altfel, pentru că spațiul de depozitare din frigider și din lada cu alimente e atît de mic încît nu ne permitem nici un exces.

Același lucru e valabil și pentru haine. Avem doar cîteva lucruri pe care chiar le purtăm și puține perechi de pantofi – eu am niște teniși vara, niște bocanci de iarnă și pantofii de alergare. Nu-mi permit cochetării, pentru că n-am loc de ele. Acum trei luni mi-am cumpărat un rimel și ăsta a fost ultimul răsfăț pe care mi-l amintesc.

Totul e ordonat în mașina noastră, pentru că altfel obiectele s-ar mișca la drum și ar cădea. Patul făcut în fiecare dimineață, laptop-urile și hard-urile la locul lor, vasele spălate, șterse și puse în sertare, ceaiurile lui Cosmin organizate în cutiuțe.

Nu am scris toate astea ca să mă plîng, pentru că e o viață pe care ne-am asumat-o cu pasiune pentru meseriile noastre, jurnalismul și fotografia. De asta nici n-o să scriu cum e să umpli mașina cu apă la -17 grade, atunci cînd ți se lipește mîna de furtunul înghețat, nici cum e să se strice pompa de apă cînd ești la duș, săpunit bine, și nici cum e să te trezească noaptea o petardă aruncată sub autorulotă de niște adolescenți glumeți.

Atunci cînd am spus că trăim ca niște pustnici m-am gîndit mai mult la singurătatea noastră. Sîntem doar noi doi, departe de prieteni și de familiile noastre, de viețile în care mergeam la film, la teatru, la festivaluri sau ieșeam la o terasă. Nu împărtășim poveștile zilei, săptămînii, lunii cu nimeni. Uneori mă îmbrac frumos (am rochia aia bună, singura, pe fundul unui dulap), desfacem o sticlă de vin și Cosmin mă invită la un film. Pe calculator, bineînțeles, în mica noastră autorulotă.

Ratăm mereu filmele noi și asta e una dintre marile renunțări ale vieții noastre: n-avem niciodată un cinema în apropiere atunci cînd apare un film pe care ne dorim să-l vedem. În România, sîntem campați de obicei într-o comunitate izolată, poate în Corcova, la căldărari, în fața unui penitenciar, în Buziaș sau Aiud, într-un sat din secuime sau din Dobrogea.

Din ianuarie 2019, de cînd am plecat să documentăm viețile românilor din diaspora, ne e și mai greu să vedem filme. În România mai fugeam pînă într-un oraș apropiat la cinema, dar acum nu avem nici o șansă. Mai ales în Spania sau în Germania, unde filmele sînt sincronizate.

Pentru noi nu există opțiunea să luăm filme de pe net – Cosmin e categoric din punctul ăsta de vedere. Am plătit mereu pentru filme, fie că am fost la cinema, fie că ne-am cumpărat DVD-uri de la Cărturești, înainte de epoca Netflix. Cosmin vrea să plătim pentru cultura pe care o consumăm, așa că ne cumpărăm filme, cărți, reviste și muzică. Acum mi se pare și mie ceva firesc, chiar dacă înainte să-l cunosc pe Cosmin descărcam filme și muzică de pe net.

Ne uităm la filme pe Netflix, HBO și MUBI, deși Internetul e scump de cînd călătorim prin Europa. Filmele ne ajută să ne simțim mai puțin singuri, așa că preferăm să tăiem alte cheltuieli. Recent, am văzut filmul prietenilor noștri Radu Ciorniciuc și Lina Vdovîi, Acasă, pe platforma festivalului DOK.fest München, pentru care am plătit cinci euro. Ne uităm cam la tot ce apare în cinema-ul românesc, iar Cosmin se gîndește să renunțe la abonamentul Netflix, pentru că a epuizat filmele bune (și românești, și internaționale).

Citim mult și majoritatea cărților noastre sînt pe tabletă, în format EPUB – citesc în pat, o oră sau două înainte să adorm. Avem și cîteva cărți fizice cu noi, care nu există în varianta EPUB – profit de ocazie să mă plîng că editurile ART și Black Button Books nu au cărți în format digital. Cărțile tipărite ocupă spațiu și asta e o problemă cînd trăiești într-o autorulotă. Le-am găsit un loc într-o cutie, dar e greu să le răsfoim sau să ne amintim ce avem acolo.

În ultima vreme, am citit literatură română contemporană – Lavinia Braniște (Interior zero, Polirom, 2016), Diana Bădica (Părinți, Polirom, 2019), Ioana Nicolaie (Cartea Reghinei, Humanitas, 2019) –, cărți de la editura Black Button Books, pe care le recomand la pachet, pentru că mi-e greu să aleg doar cîteva titluri, și nonficțiune: Învățare, Tara Westover (Publica, 2019), Necredincioasa, Ayaan Hirsi Ali (RAO, 2011), În aerul rarefiat, Jon Krakauer (Humanitas, 2018), Drumul spre Wigan Pier și Fără un sfanț prin Paris și prin Londra, George Orwell (Polirom, 2018 și 2017).

Cosmin citește cărți despre fotografie pe care le cumpără de pe Apple Books – ultima e The Ongoing Moment, de Geoff Dyer (Vintage eBooks, 2017) – și ficțiune. Lui îi plac clasicii – Charles Bukowski, Ernest Hemingway și Truman Capote – și se așteaptă ca o carte să-i dea o stare care să-l țină lipit de ea, ceea ce nu se întîmplă des, așa că uneori le abandonează.

Ascultăm muzică pe Apple Music, unde avem un abonament de familie (noi doi și băiatul lui Cosmin, Matei). Eu sînt conservatoare și Cosmin rîde mereu de mine pentru că ascult prea mult Nick Cave, David Bowie și Placebo. El ascultă în fiecare lună tot ce apare la secțiunile Rock, Alternativ, Blues și Jazz și descoperă formații noi. Mie nu-mi plac formațiile lui noi decît atunci cînd pot să le fredonez melodiile, după mai multe ascultări.

Citim reviste și ziare online – Cosmin are abonament la The New York Times, eu urmăresc The Guardian, The Washington Post, presă românească și platforme pentru jurnaliști. Sîntem abonați la newsletter-e, de unde ne luăm informațiile atunci cînd nu avem timp sau chef să urmărim presa: Monday Memo (Mona Dîrțu), PressOne, The New York Times (au 26 de newsletter-e, așa că ai de unde alege ce ți se potrivește), The New Yorker. Am fost abonată la mai multe, dar am dat unsubscribe în ultimul timp, cînd mi-am dat seama că nu le citeam niciodată.

Legătura noastră cu prietenii și cu bula noastră este Facebook-ul, fără de care singurătatea și viața noastră de pustnici ar fi fost greu, poate imposibil de suportat. Pe Facebook îi urmărim pe prietenii noștri și sîntem prezenți (oarecum) în viețile lor, aflăm noutăți și citim despre polemici (sau scandaluri) culturale. De polemici ne ferim în ultimul timp, pentru că „polemică” e un eufemism pentru încrîncenarea, intoleranța și lipsa de nuanțe care au transformat Facebook-ul într-un mediu toxic.

La expoziții nu ajungem niciodată, pentru că venim doar o dată pe an în București și atunci avem de rezolvat tot felul de probleme birocratice. Dar pot să mă laud că anul ăsta am făcut expoziția la noi în redacție, în timpul stării de urgență. În aprilie, cînd eram izolați în curtea mănăstirii românești din Aldeia de Santa Margarida, Portugalia, am organizat o expoziție cu desenele trimise de George Roșu, Alina Andrei și Dan Perjovschi. Cosmin le-a printat și le-a lipit pe peretele exterior al mașinii, căruia i-am zis Galeria Babord de la Centrul Mobil de Artă Contemporană Teleleu. La vernisaj n-am fost decît noi doi și Tina pe malul iazului, unde am mîncat salată de vinete, am băut vin și am făcut poze.

De anul trecut, de cînd am plecat în Europa să documentăm comunitățile de imigranți români, ne lipsesc festivalurile: Electric Castle, TIFF, FILIT Iași, „Poezia e la Bistrița“. Dar 2020 n-a fost un an bun pentru festivaluri, așa că sperăm ca în 2021, cînd ne vom întoarce în țară, să ne îmbrățișăm prietenii la Gărâna.

Echipa Teleleu este formată din jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț. Reportajele lor pot fi citite pe www.teleleu.eu.

Foto: Cosmin Bumbuț, expoziție pe mașină cu desene de George Roșu, Alina Andrei și Dan Perjovschi, Portugalia.

Mai multe