Monarhie fără rezervă

Cum se purta Prințul Charles ca tată? Era foarte atent. Mereu prezent pentru fiii săi, cînd aveau nevoie, niciodată nu le-a închis ușa în față cînd au bătut la ea. Diana își cultiva imaginea celei mai bune mame din lume, dar în realitate, în anii lor de școală, cînd William și Harry ar fi avut cea mai mare nevoie de ea, deseori își găsea alte priorități: următorul concert Duran Duran, următorul randevu cu profesorul de călărie, următorul lunch într-un restaurant elegant din Beauchamp Place, următorul titlu provocat cu bună știință în presă, fără să se gîndească o clipă dacă atenția permanentă de care se bucura nu era o povară pentru fiii ei. Cînd ieșea cu ei, de multe ori transforma momentul într-un eveniment pentru mass-media: spre exemplu, cînd mergeau în parcul de distracții Thorpe de lîngă Windsor, era obligatoriu să-l sune mai întîi pe Richard Kay, reporterul specializat de la Daily Mail – ca să fie sigură că se vor afla și fotografi prin preajmă, ca să o pună în lumina cuvenită de mamă model. 

Charles era altfel. Știu că existau momente de intimitate între tată și fii care nu apar în filmul The Crown, deoarece ar deranja narațiunea simplistă despre Charles cel nesimțitor. Pînă și Harry recunoaște în memoriile sale că și-a dat mare silință ca single dad. Cînd a împlinit 14 ani și a început să-și înece amarul adînc, împreună cu colegi de la școală, în alcool și marijuana, Charles a fost cel care s-a preocupat de el. În loc să îi țină predici și să îl facă să se rușineze pe al său darling boy, cum îi plăcea să-i spună, îl invita în lungi plimbări prin munții din Scoția și încerca să afle ce avea el pe suflet. În asemenea momente, fotografii nu erau de față. 

Harry povestește și cum, cînd era copil, Charles venea în fiecare seară și se așeza pe marginea patului său: „Nu uita niciodată că nu mă simțeam bine în întuneric. Mă gîdila cu delicatețe pe față pînă cînd adormeam și îmi amintesc cu multă plăcere de atingerea mîinilor sale”. Dar Charles nu putea povesti ceva asemănător din copilăria sa. La fel ca bunicul lui, nutrea sentimente puternice, dar nu-i venea ușor să le exprime. Prefera să o facă, la fel ca tatăl reginei, în scris. Harry povestește că uneori găsea scrisori pe pernă, cînd mergea la culcare („Din ele aflam cît de mîndru era de una sau de alta din cele făcute de mine”). 

Bineînțeles că relația dintre Charles și fiii săi nu era simplă. Dar asta nu avea de-a face atît cu absența emoțională, cît mai degrabă cu Regula numărul 1 care spunea că pentru cei din categoria noastră, cum o numea Charles, îndatoririle au întotdeauna întîietate față de propriile necesități! 

Fericirea personală? Este ceva ce Windsor-ii consideră indecent prin tradiție. Cînd Eduard al VIII-lea a abdicat, considerînd iubirea pentru Wallis Simpson mai importantă decît rațiunea de stat, arhiepiscopul de Canterbury al vremii a taxat faptul cu memorabila replică: „S-a lăsat călăuzit cu aviditate de fericirea personală”. De atunci, aceste cuvinte atîrnă ca o sabie a lui Damocles asupra fiecărui membru al familiei care îndrăznește să își ia în considerare propriile sensibilități. 

Afirmația trebuie privită în întreaga ei brutalitate. Arhiepiscopul, cea mai înaltă autoritate morală din țară, nu a afirmat că Edward al VIII-lea s-ar fi lăsat în voia „năzuinței” după fericirea sa personală. Năzuința spre fericire nici nu trebuie să existe potrivit crezului, așa cum este formulat aici. Năzuința spre fericire nu poate echivala decît cu pofta. Iar aviditatea merită doar dispreț. 

Există o poveste din primul an de căsnicie al lui Harry și Meghan care zugrăvește ce șoc trebuie să fi fost pentru Meghan, ca neofită în asemenea sistem de familie și străină de el, pusă în fața acestui crez. 

Meghan povestește în primul episod al podcast-ului ei că, în prima lor călătorie în străinătate, împreună, îl luaseră cu ei și pe Archie, în vîrstă de doar cîteva săptămîni. Mergeau în sudul Africii. Una dintre primele lor întîlniri se desfășura într-un mic oraș din Zimbabwe de Est. În vederea vizitei, l-au lăsat pe Archie în casa ce le era pusă la dispoziție pentru scurta lor ședere în acea zonă muntoasă. La sfîrșitul întîlnirii, cînd s-au urcat nou în mașină să fie duși în locul unde fuseseră instalați, au primit o știre care i-a încremenit de spaimă. În casa respectivă – unde rămăsese Archie –, izbucnise în absența lor un incendiu. În camera lui Archie! Focul pornise de la un radiator defect, li s-a spus – dar Archie era nevătămat. Meghan povestește cum s-au grăbit spre casă și cum bona copleșită de lacrimi le-a povestit ce se petrecuse. Archie nu se aflase nici o clipă în primejdie, tocmai îl așezase în pătuțul său pentru somnul de după-amiază, intenționa apoi să-și pregătească o supă, cînd, mînată de un instinct oarecare, l-a luat totuși încă o dată pe Archie din culcuș, și l-a prins în cîrcă și apoi s-a întors în bucătărie. În acest interval trebuie să fi izbucnit focul. Senzor de incendiu nu exista. Cuiva îi mirosise a ars și descoperise valul de fum ieșind din camera lui Archie. Dacă bona nu l-ar fi luat din pat, bebelușul s-ar fi sufocat. Cu toții erau șocați în acea după-amiază, povestește Meghan, și în scurt timp s-a dat dispoziție ca tînăra familie să se mute într-o altă casă. 

Dar, după toate astea, tuturor li s-a părut cel mai normal lucru de pe lume ca programul celorlalte vizite din acea zi să fie respectat. Tuturor – în afară de Meghan. „Am rămas total perplexă”, spune Meghan. „Am gîndit: stați o clipă, oameni buni, can you give me a break? Tocmai am trecut prin cel mai mare șoc din viața mea. Nu se poate să nu înțelegeți că toate întîlnirile de astăzi trebuie anulate.” S-a uitat la cei din jur, care erau impasibili. Nu mai înțelegeau nimic. Echipa de funcționari ai curții, agenții de siguranță și Harry, la rîndul lui, pur și simplu nu înțelegeau ce voia ea să spună. „În lumea în care am aterizat eu aici”, povestește Meghan, „ce se întîmplă în sufletul omului nu are absolut nici o importanță, nu contează decît ce se vede din afară.” 

După această întîmplare, Harry și-a pus întrebări pe care nu și le mai pusese niciodată, sau cel puțin nu cu voce tare și în mod conștient. Cum ar fi: este oare cu adevărat atît de greșit să acorzi atenție propriilor tale sensibilități? Este oare de neclintit legea că totul trebuie să se subordoneze aparențelor? Este corect să strîngi din dinți de fiecare dată și să te prefaci că „totul e în perfectă ordine”, chiar dacă în tine îți vine să urli? Pentru Harry, revolta lui Meghan – pe care, pentru început, a considerat-o probabil o dovadă de egoism și neglijare a datoriei nobile – trebuie să fi fost o lovitură cu totul neașteptată. S-a deschis atunci o supapă? Ce semnificație a avut?

(fragment în avanpremieră din volumul Regina sau monarhie fără rezervă, aflat în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts)