Mică retorică a bețigașelor

Obiceiul asiatic cu care m-am acomodat foarte repede e mîncatul cu bețigașe. Nu e foarte ușor, mai ales cînd ai de-a face cu tipuri diferite.  Coreenii de azi folosesc bețigașe de inox, grele, reci, aplatizate la capete, reutilizabile pentru diferitele feluri succesive de mîncare, care îți alunecă ușor din mînă dacă nu ești atent,  pentru care îți trebuie o dexteritate mult mai mare. Chinezii le au pe cele din lemn, de unică folosință, ușor nefinisate, rurale, foarte ușoare, în care sosurile se îmbibă ca într-un burete, dar cu care poți învăța cel mai repede să mănînci.  Japonezii le utilizează mai ales pe cele din plastic, masificate, impersonale, alunecoase, rotunjite la capete. Singurele care nu permit amestecul de gusturi cu textura din care sînt făcute sînt cele din cireș, nici grele, nici ușoare, fine într-un mod natural.

Ca peste tot în lume, mîncatul cu ustensile e însoțit de un cod al bunelor maniere. Bețigașele nu pot fi ținute oricum în mînă. Mai întîi, înainte de utilizare, trebuie așezate perfect paralele, cu vîrfurile în jos, sprijinite de tăblia mesei. Micul secret este să le ții prinse cît mai de sus cu degetele, nu de la mijlocul lor, în unghi de 45 de grade, astfel încît capetele mai groase să nu-ți iasă cu mult în afara palmei. Bețigașul de jos este cel care nu trebuie mișcat, pe care îl ții imobil, presat de degetul mare  înspre podul palmei și întotdeauna – eticheta și dexteritatea obligă – deasupra inelarului și a degetului mic. Îl fixezi cu baza degetului mare, presîndu-l ferm înspre căușul palmei și peste cele două degete.  Bețigașul de deasupra este cel mobil, prins de capăt între buricul degetului mare, arătător și mijlociu. Dacă îți alunecă din poziția paralelă, le repoziționezi delicat cu vîrful în jos, pe masă. La sfîrșit, bețigașele nu se lasă niciodată cu vîrful în bol – e un semn al discordiei, al răului, al morții –, ci se așază pe micul suport de ceramică de alături la mesele mai sofisticate sau, în aceeași poziție perfect paralelă în care au fost ținute în mînă, lîngă vas ori pe marginea acestuia.

Mi s-a părut întotdeauna recon­for­tant acest mic dans al be­ți­ga­șelor: unul ancorat, realist, prins ferm între oasele degetelor, celălalt mobil, fluid, jucăuș, plutind deasupra bolului colorat cu mîncare, încercînd o nouă opțiune, un nou amestec de gusturi între un bob de fasole neagră, o frunză de susan și o mică bucățică de pește afumat. E ceva liniștitor în tot acest mecanism reinterpretat al contrariilor, al vechii formule yin-yang. Nu știu cît de fin se poate ajusta culinar o conversație gestionînd timpul cu o furculiță în mînă, dar, am constatat-o de nenumărate ori, se vorbește mai așezat, mai cumpătat mîncînd cu bețigașele. Taci mai bine, eviți mai ușor momentele mai apăsătoare ale unei conversații, gîndești mai mult înainte să vorbești, alegi mai bine cuvintele. Reglatul fin și constant al bețigașelor îngăduie pauza, absența reflexivă, micul intermezzo al tăcerii bune și neapăsătoare, interludiul între gînduri, concentrarea, dar și gratuitatea, surîsul lejer atunci cînd unul mai îndărătnic nu se așază cum trebuie. Îngăduie alegerea, combinațiile de gusturi. Îngăduie mai bine solitudinea, mai ales în lumea aceea atît de agitată în comunitarismul ei. Una dintre imaginile mele favorite din experiența asiatică este cea a mesenilor singuratici aflați la sfîrșitul zilei de lucru în vreun restaurant foarte mic, îngust, pe cîte o stradă înghesuită a marilor orașe, baletînd mut, într-un ralanti de aripă de fluture, din bețigașe.

Mîncatul cu bețigașe se aseamănă foarte mult, cred, cu mecanismul lecturii, cu plăcerea și subiectivitatea ei. Alegi un paragraf, revii asupra lui, îl recitești întocmai cum bețigașele aleg din bol – vorba lui Matei Călinescu atunci cînd scria despre bucuria lecturii de plăcere – o „senzorialitate îmbătătoare“ a mixului ori rezonanța slabă, dar reconfortantă a unui singur, simplu gust. Chiar și acum, la cîțiva ani buni de la întoarcerea din Coreea, simt nevoia să iau din cînd în cînd bețigașele și să mănînc cu ele nu doar mîncarea asiatică de la vreun food court din mall-urile locale, ci și așa, în liniștea bucătăriei mele, cu aceeași bucurie cu care aș alege să insist sau să revin asupra unui cuvînt sau a unui paragraf dintr-una din cărțile mele de ficțiune favorite. Pentru mine e o formă de regăsire dincolo de obiceiuri deprinse în alte locuri. E o reexersare, în mic ritual cotidian, a solitudinii bune a lecturii.

Mai multe