„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER

Sebastian Strasser este unul dintre cei mai de succes regizori de publicitate din lume. S-a născut la  Sibiu, dar a studiat în Germania, unde a lucrat la început ca scriitor și jurnalist. Din 2000 și-a început cariera de regizor în publicitate, unde a cîștigat peste 200 de premii internaționale pentru spoturile sale inovatoare (16 premii Lion la Cannes, multiple premii Gold și Silver la London IAA și la New York Festival), realizate inclusiv pentru brand-uri ca Mercedes Benz, Volkswagen, Nissan, Audi, BMW și Vodafone. În afară de reclame, Sebastian Strasser a realizat și scurtmetraje de ficțiune. La București, în cadrul American Independent Film Festival, a fost invitat să susțină un workshop cu tema „Publicitate și cinema“. Foarte hotărît să regizeze următorul film în România, el a povestit despre profesii și pasiuni, dar mai ales cu ce amintiri a plecat din țară acum peste 30 de ani.

Ambii părinți au fost actori și ați crescut pe scenă, într-un mediu artistic și foarte nonconformist. Să fie acesta motivul pentru care v-a atras publicitatea?

Părea, așa, boem să fiu copilul cu ambii părinți actori și m-am obișnuit cu tot ce înseamnă creativitate de mic, dar era cumva și foarte aiurea, nu neapărat în sensul de amuzant pentru că de mic mă mutam dintr-o parte în alta, ai mei lucrau în orașe diferite, erau angajați ai teatrului sibian, dar jucau și pe scena din Timișoara și prin urmare eram mereu pe drumuri sau stăteam la bunici sau la prietenii mamei cînd bunicii nu mă puteau ține la ei. Ba eram la Sibiu, ba la Timișoara sau București, așa „trambalat” dintr-un loc în altul… A fost cumva traumatizant căci schimbam școala o dată la doi-trei ani. Aveam 13 ani cînd părinții mei s-au despărțit, știți și dumneavoastră că nici în perioada comunismului actorii nu erau oameni bogați. Apoi m-am mutat la București cu mama, care a primit roluri pentru filme și scenă, iar pe mine m-a înscris la Liceul „Goethe“ din Piața Romană.

Publicitatea a devenit în scurt timp ca un drog

V-au influențat desigur părinții deciziile profesionale... Cum a fost să lucrați în Germania?

Cu siguranță. Mă jucam pe scenă de la 4 ani și am început să primesc roluri mici un an mai tîrziu pentru că în teatre, cînd aveau nevoie de roluri pentru cei mici, regizorii apelau la copiii actorilor. Prin mama am ajuns să joc în filme și pe scenele teatrelor din țară. Și, mic fiind, ajunsesem să trăiesc în teatre și pe platourile de filmare, printre cărți de literatură și dramaturgie, printre scenariști și actori consacrați. Îmi plăcea. Cînd tata a plecat în Germania înainte de Revoluție nu a rezistat acolo, a eșuat într-un fel. Mamei nu i s-au mai oferit roluri în București, eu am rămas în țară cu ea și am plecat la Berlin un an mai tîrziu. Negociatorul Hans Gunther Husch a plătit pentru mine 6.000 de mărci. Era în 1988 și am putut merge cu pașaport, chiar înainte de Revoluție. Și am simțit acolo presiunea asta că trebuie să fac bani, e ceea ce simt de fapt toți cei care vin din Est către Occident, dorința asta de a scăpa de sărăcie. După facultate, m-am apucat de spoturi publicitare și am intrat în industrie să fac o carieră și, într-un fel, caracatița m-a înșfăcat și m-a impulsionat să fac să se întîmple niște lucruri și să cîștig mulți bani. Publicitatea a devenit în scurt timp ca un drog, următoarea ofertă a fost și mai bănoasă, și mai atractivă. Au urmat America, apoi Franța și tot așa.

Spotul la Renault Clio hibrid spune povestea a trei generații și e și foarte emoționant. Cum l-ați gîndit?

Mă bucur că v-a plăcut, e mai mult un spot independent, bugetul a fost mic, iar scenariul foarte simplu, cu personaje bine conturate, jucate de actori talentați. Îmi place în general ideea de a transmite din generație în generație ceva. Iar spoturile de televiziune sînt cele mai multe total stupide, așa m-am ambiționat să scriu un scenariu care să spună o poveste. Apoi, partea frumoasă este că oamenii reacționează la acest tip de relatare comercială și te asimilează, ca regizor, cu ceva mult mai creativ.

Ați realizat foarte multe reclame la mașini. Vă plac sigur motoarele, e o deducție logică... Mă înșel?

Nu îmi plac deloc mașinile și chiar nu mă interesează mărcile, dar cariera de publicitar se mișcă odată cu piața. În fine, un spot mare este acum unul cu staruri de Hollywood și bani foarte mulți. În Germania, spoturile pentru mașini fac piața și sînt cele care contează, financiar vorbind. În concluzie, dacă ajungi să faci acolo reclamă la mașini, asta se traduce prin treapta cea mai de sus a oricărui regizor. Dar eu, cînd filmez, mă concentrez pe povestea din spatele vînzării și nu arăt brand-ul. Spre exemplu, la clipul pentru Volkswagen, am insistat pe reacțiile copiilor, pe ceea ce simt ei că se întîmplă cînd le e gîndul la o mașină. E ceva dincolo de imaginea care subjugă  consumatorul. Toți sîntem sclavii Instagram, martorii imaginilor, forțați să vedem poza cea mai cea, și asta ne solicită foarte puțin emoțiile, nu ne ajută să facem conexiuni între lucruri.

De ce, în ultima vreme, v-ați reorientat către cinema?

Am vrut să fac cinema dintotdeauna. Cînd am gîndit spotul cu Bertha Benz sau pe cel la Clio am scris scenariul cu pasiune, ignorînd cumva cerințele clienților, care voiau ceva simplu și cît mai direct. Dar asta e frumos, că poți scrie o poveste pornind de la un obiect sau chiar de la un brand, iar ceea ce scriu poate fi un scurtmetraj cu personaje inventate de mine, la care se adaugă decoruri și dialoguri. Și Cassavettes făcea la fel, dar nu mi-aș permite să mă compar cu el niciodată căci mă interesează mai mult ce se întîmplă cu oamenii din filmul meu. În toate clipurile mele publicitare urmăresc un personaj pe care îl duc din punct de vedere emoțional într-un anume punct, asta mă preocupă. Cît despre cinema, vreau să fac filmele pe care mi le doresc, am planuri să filmez în România două filme. Cînd am trecut astăzi pe lîngă cinemateca Eforie, am fost foarte emoționat, de parcă m-aș fi întors în timp, printr-o buclă, spre locurile unde am copilărit și unde am văzut primele filme adevărate. Sper să-mi găsesc aici, în sfîrșit, forța și inspirația să fac filmele în care cred. În America nu am șansa să le finanțez, acolo totul costă nejustificat de mult și, dacă nu ai staruri pe afiș, nu se uită nimeni la tine.

Ați venit în București la invitația American Independent Film Festival. Ce „vrăji” mai puneți la cale în România?

Am venit cu mare bucurie la București să susțin un masterclass despre publicitate și scenariu de cinema împreună cu Răzvan Rădulescu, la rugămintea lui Cristian Mungiu. Și, da, ați ghicit, îmi doresc să filmez în România măcar unul dintre scenariile scrise deja după ce mă voi consulta cu Răzvan (Rădulescu, nota red.) și cu producătorul Tudor Reu care îmi vor explica ce anume pot face aici. Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut. Primul meu scenariu e o distopie despre viitorul apropiat, care se întîmplă la Berlin într-o perioadă în care Internetul este interzis. E, de fapt, povestea a doi frați (eu am doi băieți gemeni), dar nu aș spune prea mult. Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România, e un gen prea puțin vizibil aici.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU