Martin Amis, un Mick Jagger literar
Îmi imaginez că e greu pentru oricine mai tînăr – de… cît? treizeci? patruzeci de ani? – să înțeleagă influența pe care Martin Amis (25 august 1949 – 19 mai 2023) a exercitat-o asupra prozatorilor în vîrstă de cincizeci de ani sau chiar mai mult. Cineva ar putea introduce calificativul „bărbat” aici.
Sau încerc altfel, nu mai generalizez și spun cît de profund m-a influențat pe mine în anii ’80 și ’90. Pe unii prozatori îi admiram mai mult, dar romanele lui erau mai încîntătoare decît ale tuturor celorlalți luate împreună. Urmăream îngrozit ce impact avea asupra limbajului. În romanul Banii a împrumutat o formă narativă americană – monologul unei voci distincte – căreia i-a adăugat ingredientele englezei vernaculare care, la vremea respectivă, era considerată tradiție. Următorul său mare roman s-a numit London Fields, dar această fază a extinderii influenței poate fi pusă în relație cu strigătul din 1979: London Calling! [albumul trupei punk britanice Clash – n. tr.]. Dar era vorba de o Londră influențată de New York, astfel că registrul anarhist britanic era aruncat (în ambele sensuri) într-o direcție care amesteca moștenirea (Kingsley), instituția (masterat în engleză la Oxford) și îndatorarea față de americanii preferați: Saul Bellow, în primul rînd. Consecința ironică a fost că această contemporaneitate a lui Amis l-a făcut pe Bellow să pară îmbătrînit ca limbaj, în timp ce Martin se bucura de eticheta dubioasă de enfant terrible la vîrsta de șaizeci de ani.
Dar ce era al lui? Sau, mai precis, unde anume era el? În Banii, evident, dar adevărul este că, cu excepția Săgeții timpului, celelalte mari romane ale lui Martin Amis au fost toate prea lungi. Mă oboseau în timp ce le savuram. London Fieldsdecade în mod fatal, pentru ca apoi să revină la viață. Information n-a fost capabil să susțină greutatea și inspirația începutului. Asta înseamnă că Martin Amis a fost consistent în cea mai bună formă în culegerile de texte jurnalistice, precum The Moronic Inferno și The War Against Cliché. Forța lui distinctă ca scriitor – proza electrifiantă – era și slăbiciunea lui ca romancier. Într-un anume fel, o scriitoare lipsită de strălucire precum Tessa Hadley pare mai apropiată de secretul permanenței marii ficțiuni decît era el.
Dar stilul lui nu este doar lustru, ci este, așa cum el însuși a spus, intrinsec viziunii. Fiecare pagină a scrierilor sale – indiferent de gen – era adînc înrădăcinată în conștiința sa, iar eu am fost încîntat de această conștiință în toate formele ei. Cred că asta explică cultul creat în jurul personalității sale într-un fel pe care Julian Barnes sau A.S. Byatt nu l-au inspirat. Martin Amis a fost un Mick Jagger literar.
N-o să uit niciodată momentul cînd l-am cunoscut. La o petrecere în Londra, la începutul anilor 2000. Am stat de vorbă cîteva minute. Cunoșteam o mulțime de scriitori și făcusem cunoștință cu cîteva personalități faimoase pînă în acel moment, dar după acea scurtă întîlnire cu Amis, soția m-a întrebat dacă luasem cocaină. Nu luasem, dar cînd am ajuns acasă m-a întrebat din nou pentru că prea eram surescitat. Nu luasem cocaină, dar într-un fel luasem. Eram încă sub influența faptului – a simplului fapt – că îl cunoscusem pe Martin Amis. Această extraordinară – și perfect normală – reacție era în concordanță cu felul în care, ca mulți alții, îmi exprimasem deseori admirația pentru Amis prin nenumărate dezacorduri. Cu cît îl iubeai mai mult pe Amis, cu atît mai inteligent – ideal, amisian – încercai să-l dobori. Iar azi, cînd am citit știrea morții sale într-o cafenea din Santa Monica, m-a podidit plînsul.
Într-un fel pare groaznic de firesc faptul că, într-o epocă a cititorilor sensibili (de fapt, cititori lipsiți de sensibilitate), și a omniprezentei spaime internalizate de a nu ofensa pe nimeni (glumesc, stați liniștiți!), el nu mai e printre noi. În prefața la The War Against Cliché deplîngea felul în care recenzentul citește o carte „și apoi caută felul în care să fie iritat. Felul corect sau greșit”. Asta era în anul 2000, înainte ca acest fel de iritare să fi început cu adevărat să irite. Și chiar dacă am recomandat cu încredere cartea unei grupe de studenți californieni, tot am sugerat, cu avertismentul de rigoare, că poate n-ar strica, totuși, să răsfoiască și Banii. În așteptarea reacției lor, am recitit părți din Banii, pentru a patra sau a cincea oară. Ce bucurie, ce încîntare! Și teribil de amuzantă, evident. Chiar și neajunsurile sale sînt rezultatul unei supraabundențe nesăbuite. Dar cum o vor citi studenții? Una dintre studente – o stripteuză muncitoare sexuală și feministă radicală – abia aștepta să se arunce... mărturisind cît de mult iubise cartea. S-a întîmplat că, la fel ca aceea căreia îi era dedicat romanul, se numea Antonia. Lucrarea ei de la finalul semestrului a fost o țăcănită minunăție – și rezonabilă demonstrație a convingerii ei că Martin scrisese cartea special pentru ea. SFÎRȘIT.
traducere de Marius CHIVU
Geoff Dyer (n. 1958) este scriitor britanic multipremiat. Acest articol a apărut în The Guardian. Cele mai recente traduceri din opera lui Martin Amis au apărut la Editura Pandora M: romanele Zona de interes și Koba cel Cumplit.