Mai rău ca moartea
Moartea, văzută strict ca un act al dispariției, poate că nu sperie întotdeauna; modurile, însă, în care aceasta survine pot atrage după sine copleșitoare stări afective. Fenomenele naturale catastrofale, accidentele, tortura sau abominațiile născute în numele războaielor provocînd decesul prematur al unor oameni necunoscuți, aflați la mari distanțe, ajung să-i marcheze pe cei rămași vii într-un mod chiar mai tăios decît întîlnirea mereu copleșitoare cu dispariția celor apropiați de-o viață.
Nu am fi crezut că războiul se va mai face cu armuri și care de luptă, lăsînd în urma hoardelor localități pîrjolite. Dar războiul a izbucnit mai aproape decît am fi crezut, făcîndu-ne martori și gazde ale celor aflați în nevoie. Sentimentele pe care le trăim cu toții în fața masacrelor din Ucraina nu fac altceva decît să ne strivească conștiința, să ne pună la pămînt, ca mai apoi să ne ofere un spațiu infinitezimal de recristalizare a sinelui, pînă la următoarea știre destabilizatoare, dezumanizantă.
„Ce este un bărbat? O liniște între două bombardamente. Ce este o femeie? O liniște între două bombardamente. Ce este un copil? O liniște între două bombardamente.”
Sîntem incapabili de a cuprinde complexitatea veștilor, războiul ne aruncă într-un paroxism continuu de senzații. În siajul produs de tehnologie, de rapiditatea răspîndirii informației vizuale și auditive, încercăm să ne găsim propriile moduri de a suporta pătrunzătoarele încordări care se iscă în și între noi. Nicolae Comănescu, sensibil la atitudinile de protejare ale ucrainenilor cu privire la moștenirile artistice, preia gestul dramatic (mai degrabă discret, în comparație cu ferocitatea războiului) care face referire indirect la genocidul ucrainean. Inspirat din gesturile de fortificare a monumentelor de for public din orașele care sînt în așteptarea unui atac (Odessa), sau care au fost supuse bombardamentelor (Harkov), Comănescu înfășoară structura monumentală cu saci de nisip a Monumentului Eroilor Neamului, semnat de Constantin Lucaci, din Reșița, punînd locul acestei intervenții sub semnul aceluiași potențial pericol precum în zonele afectate de conflicte.
Artistul provoacă, prin actul său, o oglindire simbolică a războiului, pe care o integrează într-un cotidian relativ îndepărtat de epicentrul zbuciumului, dar perpetuu amenințător. Astfel, observăm cum nu reprezentările explicite ale ororilor sînt prezente în intervenția artistică, ci presentimentul lor, iminența și neliniștea unui prezent al istoriei, fragilizat oriunde, pentru toți. Nu știu dacă există cu adevărat ceva mai rău ca moartea, însă această sintagmă a lui Comănescu devine o mărturie neputincioasă în fața ororilor. Poate că artistul are dreptate, a fi martorul crimei poate fi chiar mai rău ca moartea.
Poetul ucrainean Ilya Kaminsky (ale cărui versuri le-am citat mai sus) scria în volumul său (parcă prevestitor al unor dezastre în țara natală) Republica surdă, apărut în anul 2019: „Eu, un trup de bărbat adult, aștept să / explodez ca o grenadă de mînă”. La Reșița, Monumentul Eroilor Neamului stă să explodeze și el, ca orice monument al eroilor, al scriitorului național, al artistului uitat de pretutindeni, ca orice statuie a libertății, ca orice fîntînă publică. Și tocmai ca să le ascuțim prezența în conștiința noastră e necesară o îngropare – măcar pentru o vreme – a presupuselor noastre repere existențiale.
Îngropat și prezent
Aflați pentru prima oară în Reșița, Comănescu ne-a făcut un tur. Fusese invitat anul trecut să demareze un proiect în stilul său caracteristic, conturat în jurul geografiei/arhitecturii orașului, adunînd fragmente de moloz sau praf, pe care le supune unor operații plastice, cu presentimentul că obiectul-deșeu își poate recîștiga dreptul la formă.
Dacă prin București a adunat resturi de la Moara lui Assan sau din cartierul Berceni, pe care ulterior le-a integrat în lucrări care amintesc aceste situri geografice, în Reșița a scotocit prin pereții Casei Pittner (în al cărei proces de reconversie e implicat) și a colecționat rugină din monumentalele edificii și structuri industriale care au fost, odată, baza financiară a orașului. Astfel, culorile folosite de Comănescu în picturile sale sînt amestecate cu praf și pulbere din măreția edificiilor vechi ale orașului.
Dar, la jumătatea lunii aprilie, cînd am fost noi la Reșița, Nicolae Comănescu avea o altă treabă, mai urgentă: căra ultimii saci de nisip în vederea acoperirii Monumentului Eroilor din Piața Tricolorului. Aproape îngropat, monumentul devine cu atît mai prezent. Schimbarea semnificației inițiale a produs o fisură în modul de raportare al localnicilor la acesta, desprinzîndu-l tocmai de cotidianul local; într-un fel, l-a resuscitat, făcîndu-l vizibil, pentru a doua oară.
Într-o oarecare măsură, a făcut ceea ce făceau și Christo & Jean-Claude, care, printre altele, au „împachetat” temporar (dar complet) multiple componente ale spațiului public, dintre care amintesc: Reichstag Berlin, Kunsthalle Berna, Arcul de Triumf, podul Pont Neuf etc. Aceste demersuri evidențiau volumul clădirilor și confereau o experiență extraordinară spectatorului deja obișnuit cu caracteristicile edificiilor. Astfel, se evidențiază raportul dintre vizibil și invizibil, dintre o construcție care ajunge să devină absentă din cauza familiarizării cu aceasta și resuscitarea sa printr-o conversie (temporară) a semnificației lui originare.
Nicolae Comănescu a plecat la Reșița cu gîndul că va sta o săptămînă, care s-a transformat într-o lună. N-a știut că trebuie să mute muntele. Nu credea că va fi nevoie chiar de 180 de tone de nisip care va trebui porționat cu grijă, în saci de maximum 60 de kilograme fiecare (altfel devin imposibil de manevrat), nu și-a imaginat că personalul trimis de Primărie se va plînge continuu, drept urmare vor fi zile în care va trebui să muncească mai mult decît cei tocmiți de oficialități și nu a apucat să se gîndească prea mult la efectul pe care o să îl provoace, că deja opinia publică îl punea la colț. Se aștepta cel mult la cîteva comentarii ridicole pe Facebook, dar nu la poezii scrise cu scopul de a-l defăima. Plus că nu și-a dat seama cît vor îngreuna sacii plini cu nisip toate comentariile răutăcioase ale trecătorilor.
Acum, că toată acțiunea a luat sfîrșit și soclul eroului a fost dezvelit din nou, mă gîndesc că toate reacțiile negative nu au fost altceva decît consecințele întîlnirii precare de pînă acum dintre publicul românesc și acțiunile artistice din spațiul public. Dar aici s-a devoalat unul din caracterele iminente, extrem de nutritive, ale artei: de a crea spații de dezbatere cu infinite posibilități de ramificare. Datorită acțiunii de la Reșița, am observat cum opinia publică poate fi stîrnită printr-un demers artistic, asumîndu-și o postură interogativă sau reflexivă în raport cu lumea socială și dramele ei. Am văzut cum, datorită comentariilor și interacțiunilor cu aceasta, publicul devine parte integrantă a demersului artistic, conferindu-i un caracter deschis și imprevizibil. Ne-am creat, astfel, speranțe, visînd la emanciparea și consolidarea spațiului public urban (și) prin intervenții de acest fel.
De-a lungul travaliului, Comănescu a fost ajutat de voluntari reșițeni – Marian Apostol, Florin Safer, Dani Brici, Bogdan Piperiu sau Marian Trutulescu; dar a fost vizitat și de alții, artiști veniți din Capitală, precum Ramon Sadîc, iar pe ultima sută de metri am ajuns și noi (Răzvan Năstase și cu mine), împreună cu Dan Popescu, Mugur Grosu și Dumitru Gorzo. În ultima zi, pentru că a avut parte de cea mai consistentă mînă de lucru (din punct de vedere numeric), a reușit să termine instalația, dar nu la timp – astfel încît privitorii care au venit în Piața Tricolorului au avut parte și de un performance, întrerupt pe parcurs de întrebări ale trecătorilor și de discuții cu reporterii. Titlul evenimentului de deschidere, „Am făcut tot ce era românește posibil”, a fost ales în așa fel încît să readucă în prim-plan meteahna mitizată a românilor de a lăsa munca neisprăvită; așa se explică lipsa de simetrie a împachetării elementelor ce constituie situl monumental.
De fapt, intervenția lui Comănescu vorbește și despre noi și propriile noastre ruine – produse nu doar de bombe, ci și de trecerea timpului –, despre năravuri cine știe de cînd moștenite și continuu perpetuate.
(o variantă inițială a acestui text a apărut pe propagarta.ro)
Lina Țărmure a co-fondat, în 2019, Diptych Art Space din București, unde curatoriază programul de evenimente, dar asistă curatorial și alte proiecte independente și scrie texte despre artă.
Foto: Petre Dalea