„Mă pasionează granița dintre documentar și ficțiune” – interviu cu regizorul Vlad PETRI –

8 februarie 2023 Regimul artelor și munițiilor

Între revoluții, cel mai recent documentar semnat de Vlad Petri, va avea premiera luna aceasta, la Festivalul de film de la Berlin, în cadrul secțiunii Forum. Un film făcut din imagini de arhivă, o privire asupra României și Iranului anilor ’70 și a felului în care istoria ne rescrie poveștile. Am vorbit înainte de Berlinală cu Petri despre perspective, căutări și puterea documentarului.

Ați început ca fotograf, apoi ați făcut filme. S-au legat firesc firele?

Am început să fac fotografii în urmă cu mai mult de douăzeci de ani. Mai tîrziu, fotografia și cinema-ul s-au întrepătruns mai tot timpul, în cazul meu. Poate că cel mai pasionat de fotografie am fost în timpul facultății, la UNATC, unde am studiat la secția „Imagine”. Acolo, Sorin Botoșeneanu, un profesor și un om special, foarte dedicat meseriei sale și apropiat de studenți, care mi-a devenit prieten mai tîrziu, m-a influențat în a mă apropia mai mult de realitate și de un anumit tip de privire, fie că vorbim de cinema sau fotografie.

Documentarul dvs., Între revoluții, va avea premiera la Berlin. Primul film, Bucureşti, unde eşti?, din 2014, pleca de la mișcările de protest din 2012. Pare că n-ați abandonat tema aceasta. Cum ați ajuns la povestea din filmul de acum, la personajele lui?

Acest film e foarte diferit de București, unde ești?, e un film construit din arhive, un film hibrid, care urmărește destinele a două femei pe parcursul a 10-15 ani, în paralel cu evenimentele politice la care ele iau parte, dar și cu viețile obișnuite, de zi cu zi, așa cum au fost ele prezentate și reflectate de propagandă. O posibilă legătură ar fi faptul că în ambele filme sînt oameni în stradă care își doresc o schimbare reală, dar în afară de asta nu văd o legătură clară între ele. Mă pasionează politicul în cinema și felurile în care el se regăsește în viețile oamenilor. Cele două personaje s-au materializat în mai multe etape. Au fost discuțiile cu mama mea despre anii ei de studenție, despre studenții străini care veneau în România anilor ’70, a mai fost și interesul meu pentru Europa de Est și Orientul Mijlociu, au fost călătoriile în Iran, discuțiile cu oamenii de acolo, poeziile Ninei Cassian și ale lui Forugh Farrokhzad.

Ați început ca fotograf, apoi ați făcut filme. S-au legat firesc firele?

Ce legătură există între România și Iran? De ce ați folosit aceste oglinzi?

Pentru mine, revoluția din Iran din 1979 și revoluția anti-Ceaușescu sînt unele din cele mai importante și mediatizate mișcări populare din secolul trecut. Revoluția din Iran a fost intens comentată, mai ales din perspectiva „crizei ostaticilor” (angajați ai ambasadei SUA în Iran au fost ținuți ostatici 444 de zile, din 1979 pînă în 1981), un eveniment care a influențat alegerile din SUA și a pus Iranul în luminile reflectoarelor mediatice din întreaga lume. Revoluția din România din 1989, transmisă în direct, a fost la fel, un eveniment intens urmărit, datorită reputației lui Ceaușescu, interesului pentru căderea Cortinei de Fier și curiozității pe care o stîrnea România. Cumva, dacă ar fi să găsim un numitor comun, vorbim de două societăți care au încercat sisteme politice experimentale, un sistem islamic și unul național-comunist, care, ambele, pînă la urmă au eșuat. De asemenea, putem vorbi de două regimuri patriarhale, orientate către glorificarea liderilor – un Iran cu figura semi-divină a lui Khomeini, în care drepturile femeilor nu au fost respectate, și România sub Ceaușescu, în care aparent femeile erau încurajate în drepturi, dar în mod real societatea era profund inegală, avortul era interzis și era o goană nebună după natalitate. În această lume a trăit mama mea și m-am născut și eu, iar o parte din evenimentele prin care ea a trecut se regăsesc în acest film.

E un film construit din imagini de arhivă. Ați mai făcut asta recent în Cerbul a trecut prin faţa mea. Cum devine materialul filmat la un moment dat limbaj pentru un regizor de a spune propria poveste?

În Cerbul a trecut prin faţa mea era povestea bunicii mele, construită din arhive personale. În acel film încercam să înțeleg mai bine trecutul familiei mele, să descopăr detalii și sensuri noi, să mă las condus de povestea ei. În cazul Revoluțiilor, de la început am vrut să aleg imagini de propagandă, să găsesc poveștile oficiale ale celor două regimuri politice și să le recontextualizez prin intermediul poveștilor Mariei și ale Zahrei, personajele filmului. Uneori cred că aceste două femei își găsesc locul lor în arhive și se integrează în imaginile oficiale, dar de cele mai multe ori ele contestă lumile în care trăiesc și își doresc o schimbare reală. Mă fascinează arhivele, au o putere aparte de a resuscita trecutul în forma lui directă, apăsătoare și magică și de a-l suprapune prezentului. Cred că un film din arhive făcut în 2023 este cu totul diferit de unul pe care l-aș face peste cinci sau zece ani și ăsta e un lucru care mă interesează, felurile în care trecutul poate arăta la un moment dat, din perspectiva momentului din care îl privim, a experiențelor prin care trecem, a abordării pe care o avem. Chiar dacă un cineast lucrează cu arhive, cred că ea/el are o privire care traversează întreg materialul filmat și cred că e bine ca acest lucru să se vadă în filmul complet.

Există două protagoniste în film, Lavinia Braniște este autoarea unor scrisori reconstruite și ficționalizate. Versurile Ninei Cassian punctează și ele un anumit gen de legătură. E vorba despre o viziune feministă asupra evenimentelor istorice?

Este vorba despre o viziune la feminin asupra ambelor țări și societăți. Este o întîlnire între Nina Cassian și Forugh Farrokhzad, două poete feministe cu sensibilități aparte, la care se adaugă sensibilitatea și viziunea Laviniei Braniște.

Ce mai înseamnă pentru dvs. să faceți documentar? Și cum vă opriți asupra unui subiect și nu al altuia? Există o spaimă că un subiect ar putea rămîne prea local?

Asta cu opritul pe un anumit subiect e mai complicat. Am mai multe posibile scenarii în minte, fragmente de filme pe care le derulez. Uneori îmi vin idei cînd mă plimb pe stradă, cînd vorbesc cu o anumită persoană, cînd văd un film sau citesc o carte, e greu de definit punctul în care începe un film și punctul în care se termină. Cred că am multe filme neîncepute la care mă gîndesc. La fel ca fotografiile pe care mi-aș fi dorit să le fac, dar care din diverse motive nu s-au materializat și care mă obsedau pentru o perioadă lungă de timp. Nu gîndesc neapărat în termenii de local/global, vreau în primul rînd ca subiectul pe care îl aleg să răscolească lucruri în mine, să mă emoționeze, să îmi dea de gîndit, să mă facă să caut și să descopăr lucruri pe parcursul perioadei de documentare și de producție.

Maniera asta de a folosi mai multe limbaje care documentează o poveste, o realitate, vă dă o libertate mai mare ca regizor?

Mă pasionează de mult timp căutările de la granița dintre documentar și ficțiune. Îmi plac filmele cu actori care creează lumi și care te fac să te pierzi și să uiți convenția, la fel cum îmi plac documentarele care depășesc cadrul observațional și care își expun elementele filmice de culise, care nu încearcă doar să te vrăjească prin veridicul absolut. Nu vreau să gîndesc în scheme fixe, ci îmi doresc să testez limita dintre aceste convenții. Cred că libertatea ți-o cauți singur ca regizor, indiferent de genul de film abordat.

Cît de importanți sînt pentru un documentarist, despre care se zice că e un lup singuratic, mica echipă și producătorul?

La acest film am colaborat cu producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan, care a avut o influență mare în tot procesul de creație – ne-a fost ușor să comunicăm, mi-a înțeles nevoile, a știut cînd am avut nevoie de sprijin și de schimbări radicale în procesul de producție. Aportul ei a fost foarte mare și a crezut în acest film din primul moment, lucru foarte important. La fel a fost și cu alți membri ai echipei. Recunosc că îmi plac echipele mici, formate din oameni care dezvoltă relații de prietenie și de încredere reciprocă, pentru mine ăsta e un lucru vital.

Cum ați descrie felul de responsabilitate pe care îl are un regizor cînd personajele sale au / au avut existențe palpabile? E vorba despre o documentare a realității sau despre o ficționalizare și o rescriere a ei?

Este o mare responsabilitate cum arăți lucrurile în film, în cazul în care vorbim despre oameni și comunități reale. Cred că e important ca regizorul să iasă din schema în care își dorește doar să facă un film de succes și să se gîndească la oamenii pe care îi filmează și la faptul că viețile lor continuă mai departe după ce echipa de filmare nu mai interacționează cu ei. În cazul filmului de ficțiune, actorul își încheie rolul după o zi de filmare și își vede mai departe de viața lui de om, nu e la fel de de mult expus. E foarte mult de discutat despre cum abordăm realitatea și ficțiunea și, din punctul ăsta de vedere, se poate face o delimitare clară între cele două genuri și abordări, din această perspectivă există o graniță clară, diferită față de cea de care vorbeam mai devreme.

Care e documentarul care v-a impresionat cel mai tare (recent, dacă se poate) și de ce?

Documentarul care m-a impresionat profund în ultimul timp este Homeland: Iraq Year Zero de Abbas Fahdel, un film extrem de cald și sincer despre o familie și o lume care agonizează treptat sub ochii noștri. Regizorul-cameraman investighează, interoghează, cataloghează realitatea din jur, prin modurile în care își privește familia, vecinii, invadatorii țării sale, fiind conștient de valoarea imaginilor pe care le poate surprinde doar în acel moment, doar prin acel tip de cinema direct, brut și sincer. Un film în care o lume se prăbușește, oamenii mor și doar prezența unui om cu aparatul de filmat face dreptate, prin ceea ce filmează și împărtășește cu noi, fără a ne forța să simpatizăm cu unii sau cu alții, lăsîndu-ne să ne facem noi înșine o părere. O mostră de cinema autentic, de o valoare documentară inestimabilă.

interviu realizat de Ana Maria SANDU