„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
După ce am văzut documentarele 8 martie și Cinema, mon amour l-am apreciat pe Alexandru Belc pentru rigoarea și măiestria cu care își dezvoltă subiectele ancorate într-un trecut inconfortabil, dar nu lipsit de umor. Primul său lungmetraj de ficțiune intitulat Metronom a fost recompensat cu Premiul pentru regie la secțiunea „Un Certain Regard” a Festivalului de film de la Cannes. E o poveste despre iubire, duplicitate și compromis care se petrece în Bucureștiul anilor ’70. Filmul e valoros și pentru că redă portretul unei generații pentru care emisiunea lui Cornel Chiriac de la postul de radio Europa Liberă a fost și a rămas expresia libertății. În rolurile principale joacă Mara Bugarin, Șerban Lazarovici și Vlad Ivanov. L-am provocat, așadar, pe Alexandru Belc la o discuție chiar înaintea premierei de la Cannes. Filmul va fi proiectat la Cluj, la TIFF.
În documentarele 8 Martie (2012) și Cinema, mon amour (2015) scoateți în evidență neajunsurile și absurdul regimului comunist din România. Ce vîrstă aveați „la Revoluție” și ce a însemnat pentru dumneavoastră recîștigarea libertății?
La Revoluție aveam nouă ani, însă am amintiri foarte proaspete din acea perioadă. Am crescut în Brașov, în anii ’80, într-o perioadă întunecată a comunismului. Mi s-au întipărit imagini foarte puternice din acei ani. Cred că am prins suficient din comunism cît să înțeleg ce a însemnat recîștigarea libertății, de ce muncitorii au ieșit în stradă în 1987, apoi la Revoluția din 1989. Era o euforie generală, o agitație, un murmur. Simțeam în jurul meu că ceva se întîmplă. Am văzut și imagini cu dărîmarea Zidului Berlinului, cu oameni care sar Zidul, care se îmbrățișează. Am crescut cu aceste imagini.
Metronom a intrat în competiție la „Un Certain Regard“, secțiune unde regizori precum Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu și, mai recent, Teodora Ana Mihai au fost recompensați de juriu și deopotrivă de presa internațională. Ce așteptări aveți și cînd veți lansa filmul la noi?
Faptul că filmul a fost selectat în competiția „Un Certain Regard“ este deja un premiu pentru film și pentru toată echipa cu care am lucrat. Sigur, ne-ar onora să cîștigăm și un premiu, însă satisfacția că filmul a fost selectat este deja foarte mare. În România, filmul va avea premiera națională la TIFF, pe data de 23 iunie.
Nu am renunțat la ideea de a face un documentar despre Cornel Chiriac
Mi-ați spus că înainte de Metronom aveați în plan să realizați un documentar despre Cornel Chiriac. De ce ați renunțat la structura inițială pentru o ficțiune despre România de după tezele din iulie 1971?
Încă nu am renunțat la ideea de a face un documentar despre Cornel Chiriac, despre viața lui și despre influența pe care a avut-o asupra unei generații. Mi se pare un film necesar. Cînd am făcut cercetarea despre Cornel (Chiriac, nota red.), mi s-a părut mai potrivită formula unei ficțiuni. Mi-am dorit să fac un film despre tinerii care îl ascultau, despre puterea muzicii pe care el o transmitea la radio, despre setea de libertate pe care reușea să o transmită ascultătorilor din țară. Probabil m-a provocat și ideea unui film de ficțiune, iar materialele pe care le-am găsit m-au influențat să merg în direcția asta.
Dintre cei care l-au cunoscut personal pe Cornel Chiriac cine v-a susținut să-i reconstituiți personalitatea, dar și influența sa uriașă asupra unor generații?
La început am discutat mult cu Liviu Tofan. El avea deja adunate multe materiale despre Cornel. Apoi am povestit cu Mircea Udrescu, prietenul lui Cornel din copilărie, care a scris două cărți despre el. Sînt și fanii lui Cornel care se întîlnesc periodic la Club A pentru a-l comemora. Unii l-au cunoscut personal, alții doar i-au ascultat emisiunile și i-au trimis scrisori. Am vorbit și cu Dorina Diaconescu, care în 1970, la 15 ani, trimisese o scrisoare la Europa Liberă în care comenta filmul Reconstituirea al lui Lucian Pintilie, film interzis în România, dar care scăpase cîteva zile în cinema. Au urmat percheziții ale Securității și cîțiva ani în care a fost chemată să dea declarații. Fiecare dintre cei cu care am stat de vorbă are o poveste impresionantă din acei ani.
Am filmat cu muzica în cadru
Există în film scene de dans care redau atmosfera și dialogurile de la petrecerile unor elevi de la liceul bucureștean „Sf. Sava“. Coregrafia momentelor respective descrie atitudinea acelei decade și se constituie ca o recompunere estetică de mare profunzime. Cum ați lucrat cu actorii și care a fost contribuția coregrafului Paul Dunca?
Am adunat multe filmări de arhivă cu tinerii din România, reportaje făcute de jurnaliști străini pe litoral sau în cămine studențești. Apoi există filmele de propagandă făcute la „Sahia“. Combinate cu imaginile de la concertele The Doors sau Beatles, am reușit să ne facem o idee despre atmosfera și estetica acelei perioade. Paul (Dunca, nota red.) le-a arătat actorilor mișcările pe care și le-a dorit, s-a asigurat că respectăm perioada, a lucrat cu fiecare actor în parte, astfel încît fiecare să aibă personalitatea lui. Ne-am fixat pe sfîrșitul anilor ’60, de acolo ne-am luat reperele.
Prin tema și uneori prin personajele din Metronom faceți aluzie la cele două titluri relativ recente, Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii și 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile. Cum vă raportați ca regizor la perioada comunistă din România?
Filmele mele sînt despre trecut, despre viața femeilor care lucrează în ruinele foștilor coloși industriali sau despre oamenii care supraviețuiesc cu greu în cinematografele aflate și ele pe cale de dispariție. Am, cred, o fascinație pentru trecutul nostru, pentru istoria recentă. Mă interesează legătura dintre trecut și prezent.
Personajul principal feminin pe nume Ana, interpretat cu ingeniozitate de tînăra Mara Bugarin, este foarte puțin dispus să trădeze. De ce se opune ea cu atîta înverșunare ideii de compromis? Pentru a-și apăra integritatea morală? Sau din alte considerente?
Ana este modelul tînărului care își trăiește viața cu înflăcărare. Este ingenuă și idealistă. Chiar dacă știe în ce lume trăiește, are o doză de hazard, își apără principiile. Pe parcursul poveștii, ea acumulează, iar cînd este pusă în fața realității, refuză compromisul. O face pentru ea, pentru ceilalți. Pînă la urmă, asta este esența întregului film. Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi? Care este punctul în care depunem armele? O facem conștient? Se instalează compromisul fără ca nici măcar să realizăm asta?
Cum au reușit să se documenteze actorii, mulți dintre ei foarte tineri, și cum ați lucrat cu ei?
Actorii s-au documentat pe platoul de filmare. Ne-am uitat împreună la imagini de arhivă, am ascultat muzică, am povestit. M-am sfătuit mult cu ei în privința textului, a personajelor lor. Eu le-am oferit situația, contextul istoric, le-am spus ce vreau să obțin și împreună am găsit ritmul, emoția, starea din interiorul fiecărei secvențe.
Ce a însemnat cultura underground pentru spiritul anilor ’70?
Muzica și „ceaiurile” din apartamente erau poate singura formă de evadare din cotidianul sumbru. Cultura underground, cărțile date pe sub mînă, discurile rare, împrumutate de la unul la altul, emisiunile de la Radio Europa Liberă însemnau foarte mult pentru acei ani.
Metronom e încărcat cu muzică avangardistă, ostilă regimului de atunci. Cum v-ați descurcat prin hățișurile drepturilor de autor și al înregistrărilor în original pentru nume mari ca Janis Joplin sau The Doors? Au fost scumpi?
Muzica este un element esențial al filmului și am filmat cu muzica în cadru. Pentru asta a fost nevoie, desigur, ca drepturile pe muzică să fie luate înainte de începerea filmărilor. Ne-am bazat mult pe muzică românească, Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia, Sfinx, Sideral, dar am folosit și The Doors și Janis Joplin, care da, au fost foarte scumpi. Mai ales pentru un buget de film românesc.
Unul dintre puținele mele regrete față de perioada de dinainte de 1989 este că pe atunci se spuneau bancuri. Erau salvatoare pentru a face măcar haz de necaz. Și în Metronom ați filmat „un moment vesel”, o secvență în care se spun glume. Pot să vă întreb care este bancul dumneavoastră preferat?
Sînt multe bancuri pe care le-am descoperit acum, însă redau unul pe care l-am citit de curînd și mi-a rămas în minte.
Discuție între doi judecători:
– Am acum un proces cu unul care a făcut țuică de prune acasă. Oare cît să-i dau?
– Mai mult de 10 lei pe litru să nu-i dai!
interviu realizat de Roxana CĂLINESCU