Legături primejdioase: N. Steinhardt și Doina Cornea

21 octombrie 2020   Regimul artelor și munițiilor

În scrierile lui N. Steinhardt, valorile echilibrului sînt mereu dublate de acelea ale curajului, subînţeles în toate faţetele sale, de la existenţial pînă la estetic. Minciuna şi frica sînt departe de a fi socotite păcate minore, tocmai de aceea ele trebuie împiedicate a coabita. Altfel, sîntem avertizaţi, „soseşte negreşit clipa cînd, sătulă de a fi aşteptat şi a se fi umilit, minciuna îşi scoate masca, boneţica şi ochelarii de bunicuţă şi se dă pe faţă, se declară lup, în toată înfricoşătoarea şi lacoma ei măreţie totalitară” (Incertitudini literare, Polirom). Într-un dialog purtat cu Ioan Pintea şi inclus în sumarul Escalelor în timp şi spaţiu… (1987), după ce în versiunea iniţială din revista Tribuna (nr. 29/1985) fusese masiv cenzurat, cultura este definită, nici mai mult, nici mai puţin, drept „îndrăzneala de a spune lucrurilor pe numele lor cel mai adevărat şi de a privi «fiarele» care se ascund sub cele mai variate nume ori cele mai neutre vocabule”, stînd sub semnul unei „expediţii în jungla sălbatică şi în beznă”. Să ne mai mirăm oare că tirajul de 12.000 de exemplare al ediţiei antume a Escalelor s-a epuizat în cîteva zile?

Ieșirea din izolare

La fel ca în cazul altor opozanți ai regimului, statutul de apologet al curajului politic a fost alimentat şi de un puternic sentiment de răspundere civică. Fapt poate mai puţin cunoscut, Steinhardt a redactat şi a bătut la maşină în 1948 manifeste şi rapoarte destinate străinătăţii (asemenea Doinei Cornea, Cornel Jurju, Doina Cornea – Dincolo de zid, Argonaut, 2017), alături de Radu Cioculescu. Acesta din urmă fiind arestat, nu a divulgat numele lui Steinhardt. Va fi ulterior încarcerat, avînd parte de un destin tragic în puşcărie: va muri de cancer la Aiud, după paisprezece ani de detenţie politică. Mărturia (recunoscătoare) a lui Steinhardt este edificatoare: „Uşor m-aş fi putut atunci alege cu o condamnare la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică” (Jurnalul fericirii, Polirom).

Mult mai puţin sau chiar deloc remarcat pînă acum este, însă, un alt fapt: acela că ecourile celebrului eseu „Taina libertăţii“, apărut în 1987 în revista Familia și declanșînd, după cum a demonstrat George Ardeleanu, un imens scandal și o anchetă internă la nivel național a Securității, privind vigilența cenzurii, au ajuns pînă în manifestele şi în scrisorile oficiale ale Doinei Cornea. La un an după revolta muncitorilor de la Braşov (15 noiembrie 1987), în urma căreia Doina Cornea şi fiul său au împărţit manifeste de solidarizare în faţa unor uzine şi în faţa sediului Universităţii clujene, fiind arestaţi, este difuzat prin intermediul Radio Europa Liberă un nou text-manifest, semnat de curajoasa opozantă. Aceasta le transmite „iubiţilor fraţi braşoveni” următoarele: „Apărîndu-vă demnitatea, aţi apărat demnitatea tuturor celor care acceptă o prea înfricoşată supunere, ceea ce este de neacceptat. Voi aţi încercat să spălaţi această ruşine cu preţul libertăţii şi al vieţii voastre. Un mare cărturar al nostru spunea, nu demult, că omul cucereşte taina libertăţii doar atunci cînd scapă de frică – de frica morţii, în primul rînd. (…) Voi, fraţilor, aţi cucerit această mare taină – libertatea – şi prin aceasta aţi devenit mai tari decît cei ce v-au asuprit. Cinste vouă!” (Scrisori deschise și alte texte, Humanitas).

Cine era acel „mare cărturar al nostru”? Doina Cornea a recunoscut indirect chiar după 1990, cînd a subliniat nu o dată influenţa decisivă şi curajul pe care i l-au inspirat întîlnirile şi discuţiile cu Steinhardt. Este evident că bucata parafrazată în scrisoarea deschisă a Doinei Cornea era, în principal, următoarea: „Nu voi înceta să tot repet – luînd asupră-mi riscul de a fi socotit maniac şi obsedat – că taina libertăţii nu-i alta decît curajul de a înfrunta moartea” („Taina libertății“, în Familia, nr. 12/1987). Argumentele sînt întărite şi de către mărturiile lui Virgil Ciomoş şi ale lui Virgil Bulat.

În octombrie 1988, cu cinci luni înainte de a se stinge, profund dezamăgit de faptul că „relativ puţini oameni se declaraseră solidari cu temerara profesoară”, Steinhardt îşi anunţă prietenii că intenţionează „să ies din rezervă şi să-mi declar public sprijinul pentru acţiunile dnei Cornea”. Reacţia acestora este edificatoare pentru complexitatea problemei ridicate: „A fost cea mai grea problemă pe care mi-a pus-o Nicu vreodată”, va mărturisi Virgil Bulat, continuînd astfel: „El însuşi constituia, într-un fel specific, un nucleu de rezistenţă la dictatură prin eseurile sale curajoase (cel despre libertate, apărut în Familia, fusese de cîteva ori reluat de Europa Liberă), era mereu prezent cu texte îndemnînd la demnitate şi neîncovoiere în revistele studenţeşti de la Cluj şi Iaşi, după cum era prezent în persoană la cenaclurile tinerilor scriitori din nordul ţării, la festivalurile «Blaga» de la Lancrăm etc.” (Monologul polifonic, Polirom). La insistenţele prietenilor care îi observă starea precară şi crizele tot mai dese de sănătate şi care deduc în chip lucid că Steinhardt nu ar mai face faţă anchetelor Securităţii ori că operele lui ar fi fost scoase integral din circuitul cultural, momentul este amînat.

Îi datorăm, însă, lui Virgil Ciomoş continuarea acestei poveşti. Profesorul a dezvăluit, într-un text publicat în revista clujeană Tabor, că operaţiunea cu pricina a continuat, totuşi, în subterană, pînă în ultima clipă. Alături de tînărul său discipol şi „şofer” (cum apare în documentele Securităţii), Steinhardt colindă pădurile de la marginea Clujului pentru a putea vorbi liber, neurmăriţi şi neînregistraţi de microfoane ostile, şi alcătuieşte liste cu potenţiali semnatari ai unor proteste publice la adresa regimului. În scurtă vreme, va primi ameninţări directe din partea Securităţii. Încearcă să forţeze intrarea, mai apoi, în repetate rînduri, în locuinţa izolată a Doinei Cornea, invocînd la un moment dat faptul ca ar fi duhovnicul acesteia (vezi insistența pentru „minciuna binecuvîntată de Hristos” din Jurnalul fericirii), dar se alege cu cîteva scurte, dar convingătoare busculări. Forţele erau inegale, cum bine scrie Virgil Ciomoş.

Cu toate acestea, Steinhardt nu renunţă: deşi foarte bolnav, în intervalul ianuarie-februarie 1989 răspîndeşte copii dactilografiate ale aşa-zisului său testament politic, încurajîndu-şi mai tinerii săi prieteni să nu se limiteze la soluţia mistică a credinţei: „L-am simţit nu atît slăbit, cît mai ales dornic de a tranşa raporturile sale cu comunismul, pînă mai avea, încă, putere. (...) Ni le-a împărtăşit rapid, pătruns de gravitatea gestului, dar mai ales a momentului” (Virgil Ciomoş, „Sfinţi prin puşcării, securişti prin mănăstiri”, în Tabor, nr. 4/2009).

Căile samizdatului

Lucrurile, într-adevăr, se precipitau: întîlnirile lui Steinhardt cu Michel Combes, ginerele Doinei Cornea, se intensifică, la fel şi mesajele de încurajare transmise disidentei, iar în scenă apare şi antropoloaga americană Katherine Verdery, interesată să intre în contact cu Steinhardt şi antrenînd pe urmele sale un întreg aparat de stat, decis să urmărească şi să înregistreze orice gest sau discuţie a acesteia. Programat să ajungă pe 29 martie la Bucureşti, unde îl aşteptau în vederea unei acţiuni colective de protest Alexandru Paleologu şi alţi apropiaţi, lui Steinhardt i se face rău pe aeroportul din Baia Mare. Pe 2 aprilie este înmormîntat, iar mănăstirea este efectiv împînzită de securişti.

În ceea ce o priveşte pe Doina Cornea, aceasta nu se va dezminţi: într-una dintre scrisorile deschise adresate lui Ceauşescu prin intermediul postului Europa Liberă şi reprodusă apoi de ziarul Le Monde, în urma difuzării căreia este arestată la domiciliu pînă în 21 decembrie 1989, îl va cita din nou pe Steinhardt, de această dată, însă, nota bene, menţionînd deschis şi numele „sursei”: „Domnule Preşedinte al Consiliului de Stat, (…) Stilul rural este un unicat: el trebuie protejat cu grijă. Casa ţărănească tradiţională – aşa cum a scris recent criticul şi gînditorul N. Steinhardt – îşi are semnificaţia ei psihologică proprie, de neconfundat cu cea a altor neamuri. Orizontalitatea construcţiilor româneşti presupune o bună aşezare în lume, un anumit raport între om şi Dumnezeu; pe cînd tinda semnifică o mai blîndă trecere de la lumea din afară la cea dinăuntru, o dreaptă cumpănă între aceste două dimensiuni. Casa ţărănească face una cu sufletul celui care a construit-o. Lovind în casa ţărănească, înlocuind-o cu un meschin apartament de bloc, loviţi în sufletul neamului, dar şi într-un patrimoniu ce aparţine întregii omeniri”.

Cel mai probabil, textul la care se referă şi pe care îl rezumă aici Doina Cornea este „Arhitectură şi duh românesc”, publicat de Steinhardt în Familia, nr. 5/1984, şi reluat cu mici modificări în sumarul Escalelor…, unde se referă într-adevăr la „perfecta orizontalitate şi liniile continue ale caselor noastre ţărăneşti”, precum şi la „tinda care (…) pare să tempereze două medii: interiorul şi exteriorul…”. Colaborarea dintre cei doi este, de fapt, ceva mai veche și se datorează, probabil, și admirației reciproce: monahul se oferise să devină, la rîndul său, un agent al diseminării samizdatelor puse în circulație de Doina Cornea. Spre exemplu, traducerea acesteia din Eliade, Proba labirintului, va fi pusă în circulație și cu largul concurs al ucenicului lui Steinhardt, poetul Ioan Pintea (Proximități și mărturisiri, Cartea Românească, 2012).

Sînt, toate acestea, fragmente de istorie uitată, care merită a fi semnalate. Vom înţelege astfel şi mai bine impactul pe care l-au avut la noi, de-a lungul socialismului dictatorial, ceea ce ne apar astăzi drept un banal articol, un text dactilografiat și distribuit în samizdat, o divagaţie eseistică ori nişte notaţii disparate, rătăcite printre paginile unui volum ori ale unei publicaţii provinciale de altădată.

Adrian Mureșan este eseist și critic literar, doctor în filologie al Universității din București.

Foto: wikimedia commons

Mai multe