Lecția marilor romane despre epidemie
De patru ani scriu la un roman istoric care se petrece în 1901, în timpul a ceva cunoscut drept a treia pandemie de ciumă, o explozie a ciumei bubonice care a ucis milioane de oameni în Asia și ceva mai puțini în Europa. În ultimele două luni, prietenii, familia, editorii și jurnaliștii care cunosc subiectul acelui roman, Nopțile ciumei, m-au asaltat cu întrebări despre pandemie. Cele mai multe curiozități sînt legate de asemănările dintre pandemia de acum și epidemiile de ciumă și holeră din istorie.
Și există, într-adevăr, o multitudine de asemănări. De-a lungul istoriei umane și literare, pandemiile au în comun nu doar faptul că pornesc de la bacterii și viruși, ci și răspunsul nostru inițial, mereu același. Răspunsul inițial la o epidemie a fost dintotdeauna negarea. Guvernele naționale și locale au răspuns mereu cu întîrziere, au distorsionat faptele și au manipulat cifrele pentru a nega existența epidemiei.
În primele pagini din Jurnal din anul ciumei, cea mai bună carte de literatură scrisă vreodată despre molimă și despre comportamentul uman, Daniel Defoe spune că, în 1664, autoritățile locale din unele cartiere londoneze încercau să comunice un număr de decese provocate de ciumă mai mic decît cel real, înregistrînd drept cauze ale morții alte boli, inventate.
În romanul Logodnicii, din 1827, poate cel mai realist roman scris vreodată despre izbucnirea unei epidemii, scriitorul italian Alessandro Manzoni descrie și justifică furia populației din Milano față de răspunsul autorităților la ciuma din 1630. În ciuda tuturor dovezilor, guvernatorul milanez ignoră amenințarea bolii și nu vrea nici măcar să anuleze sărbătorirea aniversării prințului local. Manzoni arată cum epidemia se împrăștie rapid din cauză că restricțiile introduse sînt insuficiente, iar impunerea lor slabă, așa încît cetățenii nu le urmează.
Cea mai mare parte a literaturii despre ciumă și alte boli contagioase arată nepăsarea, incompetența și egoismul celor de la putere ca singurul factor instigator al furiei maselor. Dar cei mai buni dintre scriitori, ca Defoe sau Camus, le permit cititorilor să întrevadă ceva mai mult decît politica din spatele valului de revoltă, și anume ceva intrinsec condiției umane.
Romanul lui Defoe ne arată că, dincolo de protestele fără sfîrșit și de supărarea fără margini, mai există și furia împotriva sorții, împotriva voinței divine care rămîne simplu martor sau chiar trece cu vederea moartea și suferința umană, precum și furia împotriva instituțiilor religioase, nesigure în a gestiona ce se întîmplă.
Celălalt răspuns universal și aparent spontan al umanității la pandemie a fost acela de a crea zvonuri și de a disemina informații false. În timpul ultimelor pandemii, zvonurile au fost hrănite mai ales prin dezinformare și prin imposibilitatea de a avea o imagine generală asupra lucrurilor.
Defoe și Manzoni au scris despre oameni care se țin la distanță unii de alții cînd se întîlnesc pe stradă în timpul epidemiilor, dar totodată caută să afle știri și povești din orașele sau cartierele lor, ca să poată compune o imagine generală asupra bolii. Numai printr-o perspectivă mai largă oamenii pot spera să scape de moarte și să găsească un adăpost.
Într-o lume fără ziare, radio, televiziune sau Internet, majoritatea analfabetă nu avea la dispoziție decît propria imaginație ca să înțeleagă unde era pericolul, cît de grav se manifesta și cîtă nenorocire putea produce. Încrederea în imaginație dădea o voce individuală fricii fiecărui om și conferea o calitate lirică: era localizată, spirituală și mitică.
Cele mai răspîndite zvonuri despre izbucnirile de epidemii erau despre cine a adus boala și de unde a venit. Pe la mijlocul lunii martie, cînd frica și panica începuseră să capete amploare în Turcia, managerul băncii din Cihangir, cartierul din Istanbul unde locuiesc, mi-a spus cu un aer omniscient că „toată chestia” era, de fapt, riposta economică a Chinei împotriva Statelor Unite și a lumii.
La fel ca Răul absolut, epidemia a fost mereu descrisă drept ceva ce vine din exterior. A lovit mai întîi în altă parte și nu s-a făcut destul ca să fie ținută sub control. Cînd povestește răspîndirea ciumei în Atena, Tucidide începe prin a nota că epidemia a izbucnit undeva departe, în Etiopia sau Egipt. Boala e ceva străin, care vine din afară, care e adus cu intenții ostile. Zvonurile despre presupusa identitate a purtătorilor inițiali sînt mereu generalizate și foarte populare.
În Logodnicii, Manzoni descrie un personaj prezent în imaginația colectivă în timpul epidemiilor încă din Evul Mediu: în fiecare zi mai circula cîte un zvon despre o prezență răuvoitoare și demonică ce umbla prin întuneric și murdărea cu lichid infectat clanțele și apele fîntînilor. Sau poate vreun bătrîn obosit, așezat să se odihnească pe podeaua unei biserici, acuzat de vreo trecătoare că-și freacă hainele de alții ca să împrăștie boala. Și curînd se aduna o gloată care dădea cu pietre.
Aceste ieșiri violente neașteptate și necontrolate, zvonistica, panica și revolta sînt locuri comune în poveștile despre epidemiile din Renaștere și pînă acum. Marcus Aurelius dădea vina pe Imperiul Roman pentru epidemia de variolă antonină, fiindcă ei nu luau parte la ritualurile de împăcare a zeilor romani. Iar în epidemiile care au urmat, evreii au fost acuzați că otrăvesc fîntînile atît în Imperiul Roman, cît și în Europa creștină.
Istoria și literatura epidemiilor ne arată că intensitatea suferinței, a fricii de moarte, a angoasei metafizice și a spaimei în fața nefirescului simțite de populația afectată vor condiționa adîncimea furiei și a nemulțumirii politice.
De la zvonuri la solidaritate
La fel ca în timpul epidemiilor de ciumă, zvonurile nefondate și acuzațiile bazate pe identitatea națională, religioasă, etnică și regională au avut un efect semnificativ asupra felului în care s-au desfășurat evenimentele după răspîndirea coronavirusului. Înclinația din social media și din media populistă de extremă dreapta pentru amplificarea minciunilor a jucat un rol important.
Dar astăzi avem acces la un volum mult mai mare de informații corecte despre pandemia actuală decît oricare dintre oamenii trecuți prin alte pandemii. Asta face ca frica puternică și justificată pe care o simțim cu toții azi să se manifeste diferit. Groaza noastră e hrănită mai puțin de zvonuri și e bazată pe mai multe informații riguroase.
Pe măsură ce vedem cum punctele roșii de pe hărțile țărilor noastre și din lume se multiplică, ne dăm seama că nu avem unde să evadăm. Nici măcar nu avem nevoie de imaginație ca să ne temem de ce e mai rău. Urmărim filmări cu convoaie de camioane negre care duc cadavrele din orășelele italiene la crematoriile din apropiere de parcă urmărim procesiuni de înmormîntare.
Totuși, teroarea resimțită exclude imaginația și individualitatea și ne arată cît de neașteptat de asemănătoare ne sînt viețile fragile și valorile umane. Teama și gîndul la moarte ne fac să ne simțim singuri, dar recunoașterea faptului că toți resimțim o angoasă similară ne scoate din zona noastră de solitudine.
A ști că întreaga umanitate, din Thailanda pînă la New York, trăiește aceleași anxietăți despre locurile unde se poartă o mască și felul cum se poartă, care e cea mai sigură metodă de a gestiona mîncarea cumpărată de la magazin sau dacă e cazul să ne autoizolăm ne reamintește constant că nu sîntem singuri. E ceva ce scoate la iveală un sentiment de solidaritate. Nu mai sîntem modificați de frica noastră, descoperim smerenia care încurajează înțelegerea reciprocă.
Cînd mă uit la imaginile filmate cu oamenii care așteaptă în afara spitalelor, îmi dau seama că groaza mea e împărtășită de restul umanității, nu mă mai simt singur. Cu timpul, mă simt mai puțin rușinat de frica mea și o văd tot mai mult ca pe un răspuns perfect normal. Mi se reamintește de acel adagiu la toate pandemiile și epidemiile, anume că cei care se tem trăiesc mai mult.
Pînă la urmă, îmi dau seama că frica trezește două răspunsuri diferite în mine și, poate, în toți ceilalți. Uneori mă face să mă retrag în mine, înspre solitudine și tăcere. Alteori mă învață să fiu umil și să exersez solidaritatea.
Am început să mă gîndesc la un roman despre epidemie acum 30 de ani și chiar de la început mă concentram pe frica de moarte. În 1561, scriitorul Ogier Ghiselin de Busbecq, ambasadorul Imperiului Habsburgic în Imperiul Otoman pe timpul lui Suleiman Magnificul, a scăpat de ciuma din Istanbul refugiindu-se, la șase ore distanță, pe insula Prinkip, cea mai mare insulă a prințului din sud-estul Istanbulului, în Marea Marmara. El notează că legile de carantină din Istanbul erau insuficient de stricte și declară că turcii erau „fataliști” din cauza religiei lor, islamismul.
Cam un secol și jumătate mai tîrziu, chiar și înțeleptul Defoe scrie că, în Londra lovită de ciumă, turcii și mahomedanii „profesau Noțiuni despre predestinare și despre cum Sfîrșitul Fiecărui Om era predeterminat”. Romanul meu despre epidemie m-ar putea ajuta să mă gîndesc la fatalismul musulman în contextul secularismului și al modernității.
Fatalism sau altceva, istoric vorbind, a fost mereu mai greu să-i convingi pe musulmani să tolereze măsurile de carantină din timpul pandemiei decît pe creștini, mai ales în Imperiul Otoman. Protestele motivate comercial și tot mai active ale proprietarilor de magazine și ale celor din mediul rural se coagulau, mai ales în comunitățile musulmane, în jurul chestiunilor legate de modestia femeilor și intimitatea domestică. Comunitățile musulmane de la începutul secolului al XIX-lea solicitau „medici musulmani”, pentru că, la acel moment, cei mai mulți medici erau creștini, chiar și în Imperiul Otoman.
Din 1850, pe măsură ce călătoriile cu vapoarele cu aburi se ieftineau, pelerinii care călătoreau spre tărîmurile sfinte musulmane din Mecca și Medina au devenit cei mai prolifici și contagioși purtători de boli infecțioase. La începutul secolului al XX-lea, pentru a controla fluxul de pelerini care mergeau la Mecca și Medina și apoi în țările lor, britanicii au stabilit primele birouri de carantină din lume, la Alexandria, în Egipt. Aceste evoluții istorice au motivat răspîndirea nu doar a stereotipului legat de „fatalismul” musulman, ci și prejudecata că ei și alte popoare asiatice erau singurii purtători ai unei boli contagioase.
Pe hărțile secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, granița politică a Imperiului Otoman, unde se considera că începe lumea de dincolo de Apus, era marcată de Dunăre. Dar granița culturală și antropologică dintre cele două lumi era semnalată de ciumă, de faptul că exista un risc mult mai mare să te îmbolnăvești la est de Dunăre. Toate acestea întăreau nu doar ideea unui fatalism inerent atribuit atît de des culturilor estice și asiatice, dar și ideea preconcepută că epidemiile și alte boli veneau mereu din cele mai întunecate colțuri ale Răsăritului.
Imaginea pe care o compunem din numeroase mărturii locale ne spune că, și în timpul marilor pandemii de ciumă, moscheile din Istanbul încă oficiau înmormîntări, rudele încă se vizitau ca să-și ofere condoleanțe și să se îmbrățișeze înlăcrimate. În loc să se întrebe îngrijorați de unde venea boala și cum se răspîndea, oamenii erau mai degrabă preocupați să fie pregătiți corespunzător pentru următoarea înmormîntare.
Și totuși, în timpul actualei pandemii de coronavirus, guvernul turc a avut o abordare seculară, interzicînd înmormîntările celor doborîți de boală și luînd decizia de a închide moscheile vinerea, cînd credincioșii se strîng în grupuri mari pentru cea mai importantă rugăciune a săptămînii. Turcii nu s-au opus acestor măsuri. Oricît de mare ne-ar fi frica, ea e totodată îngăduitoare și înțeleaptă.
Pentru ca după pandemie să se nască o lume mai bună, trebuie să ne îmbrățișăm și să ne întreținem sentimentele de umilință și solidaritate amenințate în acest moment.
Scris la data de 23 aprilie a.c la Istanbul, acest eseu a apărut inițial, în traducere din turcă, în The New York Times. Cărțile scriitorului Orhan Pamuk (n. 1952), distins cu Premiul Nobel în 2006, sînt traduse la Editura Polirom. Următorul său roman se intitulează Nopțile ciumei.
traducere din engleză de Alexandra FLORESCU și Marius CHIVU
Foto: wikimedia commons