La teatru, lumea începe cu o întrebare: De ce?

● Why?, text și regie de Peter Brook și Marie-Hélène Estienne, Théâtre des Bouffes du Nord, Paris, 19 iunie – 13 iulie.

Cînd în urmă cu patru ani, la 90 de ani, Peter Brook venea pe scena de la Bouffes du Nord cu un nou spectacol, ­Battlefield, un soi de remake după Mahabharata, spectacolul său fetiș, presa se grăbise să parafrazeze, fără multă originalitate, despre o posibilă ultimă bătălie a lui Brook. Battlefield rezuma și concentra întreaga estetică brookiană, platoul scenei gol, acoperit de covoare orientale, cîteva bastoane de bambus, și mai ales lumina ce scălda în valuri roșiatice sala și scena, ca în aceeași cavernă magică. Un spațiu unic, al tuturor miturilor teatrale, sală ruină, martor al unui trecut splendid, unde vechiul și noul coexistă. Am crezut chiar acum patru ani că pot descifra o valoare testamentară a spectacolului. Maestrul, ca și personajul central, se pregătea să se retragă în adîncurile pădurii, lăsîndu-ne mesajul operei sale, dar păstrînd încă o cale deschisă către noi. El preciza, de altfel, într-un interviu că spectacolul nu trebuie citit sub semnul nostalgiei, ci dimpotrivă, ca un mod de a se implica în prezent, de a se simți responsabil. Aveam deci multe motive să credem că Battlefield era într-adevăr ultima bătălie pe care Brook o purta pe scenă și momentul ascundea o emoție specială, „Portretul artistului la adînci bătrîneți“. Din fericire ne-am înșelat, a urmat anul trecut Prizonierul, în aceeași estetică simplă și liberă, jucat în engleză, limba sa maternă. Poveste cu iz de fabulă orientală, unde era vorba totuși de un dublu incest și de o crimă, apoi de iertare și de reziliență sau de reconstrucție. Eram din nou undeva la marginea unei păduri misterioase, într-un ținut ce ar putea fi mitic, dacă nu ar fi vorba în treacăt de avioane sau de o fată ce pleacă să facă studii de medicină. Și iată că Brook revine astăzi, în pragul celor 94 de ani, cu un nou spectacol, Why?, co-semnat tot cu Marie-Hélène Estienne, colaboratoarea sa fidelă de cîțiva ani. Pecetea e aceeași, un spectacol simplu în aparență, dar extrem de dens și de puternic. E vorba despre teatru, sau despre viață și teatru. Scena e degajată, un covor imens în mijloc. Actorii, cu tîmple cenușii, Hayley Carmichael, Kathryn Hunter și Marcello Magni, așezați sau în picioare, cu foi de hîrtie în mînă, citesc sau joacă liber, ca și cum spectacolul e încă pe cale să se facă sau să se inventeze. Un joc actoricesc extrem de exact, un caleidoscop de stări și de culori pe care și le trec lejer de la unul la altul, într-o complicitate totală cu textul, sărind din citat în citat, cu regia ce se înfiripă din cîteva umbre și lumini, construind treptat un spectacol de un dramatism intens. Începutul e plin de umor. Citesc prima pagină din Biblie despre Dumnezeu care a creat lumea în șase zile și duminica pentru odihnă, ceea e înseamnă că a creat plictiseala. Ce să facă în această zi suplimentară? O actriță ridică mîna. „Să se facă lumină, fiat lux!“ Apoi se corectează, nu, asta a mai spus. Și dintr-odată, ca o iluminare, actorul-Dumnezeu se urcă pe un scaun și proclamă: Să se facă teatru! Apar astfel o droaie de meserii, actori, regizori, directori, atașați de presă etc. Dar cine va dirija totul? – iată un pretext de zîzanie. Se face iar apel la Dumnezeu care le transmite un mesaj misterios, scris pe o hîrtie ascunsă într-un sipet: Why? De ce? Și astfel sîntem propulsați într-o serie de întrebări din lumea teatrului, ca existență și esență! Cei trei se vor întreba de ce și cum au devenit actori, la ce și-au consacrat viața, de ce, întrebarea revine după fiecare afirmație. De ce facem teatru, cui ne adresăm, despre ce vom vorbi. De fapt, o călătorie de-a lungul secolului trecut, cel al regiei, unde întrebările au devenit importante, periculoase, și discuția alunecă firesc către figura unui regizor emblematic al ultimului secol, Vsevolod Meyerhold, și destinul său tragic. Brook e fascinat de el, fără să se identifice însă cu el. E un soi de omagiu de la egal la egal. Mai întîi recapitulăm principalele etape, inovațiile teatrale, exercițiile de biomecanică ilustrate de jocul corporal al celor trei actori, în vreme ce pe un ecran, în fundal, sînt proiectate ca niște umbre imaginile originale cu exercițiile meyerholdiene. Citate celebre despre construcția personajului sau a emoției, care trebuie creată în spectator și nu să covîrșească actorul, spre deosebire de metoda retrăirii stanislavskiene. Mai întîi mișcarea, apoi emoția și nu invers, „văd un urs, fug și apoi mi-e frică“, și nu invers, spune Meyehold, adică mi-e frică și atunci fug… Sînt citate apoi marile spectacole meyerholdiene, Revizorul, Pădurea, Încornoratul magnific, colaborarea cu Maiakovski și sinuciderea sa și primele atacuri ale Puterii. (O nuanță față de ce se afirmă aici, nu, turneele de la Paris sau la Berlin, în ciuda receptării lor entuziaste de către oameni de teatru ca Charles Dullin, larg citat și „jucat“ în spectacol, sau Louis Jouvet, nu au fost un succes. Prezent la Berlin în 1931, cu ocazia unui alt turneu, Haig Acterian a fost mai puțin entuziast. Asistă la o repetiție cu Revizorul: „Actorii sînt minunați. Regizorul are aerul unui maior care comandă un batalion sovietic“. Și mai departe, subliniind caracterul novator al teatrului său: „El dărîmă tot ce ține de tradiție. Astăzi un spectacol de Meyerhold nu are nici cortină, nici decoruri. Cîteva suprafețe geometrice sînt tot ce e pe scenă. (…) Biomecanica raționalizează mișcarea. Actorul lui Stanislavski avea ca principală sursă de inspirație datele psihologice, actorul biomecanic are ca principală regulă știința de a se servi de corpul său, instrument unic“. H. Acterian recunoaște, aportul lui Meyerhold e colosal, dar îl preferă pe Stanislavski. În Vremea, 24 mai 1931, semnat Hiatus.) Ajuns în momentele finale, spectacolul lui Brook dramatizează datele, imposibil de evitat un anume sentimentalism. Tragismul ultimelor scrisori, între Meyerhold și soția sa, Zinaida Reich, asasinată în condiții terbile, aduc o emoție evidentă. Pe ecranul din fundal sînt proiectate cîteva imagini difuze, Stalin și ultimele fotografii ale regizorului, clișee din închisoare, profil și față, un om bătrîn și torturat. Este citită și ultima sa scrisoare, înainte de execuție, în care se delimitează de toate falsele acuzații smulse sub tortură, o teribilă istorie a teatrului în anii ’30, între avangarde revoluționare și teroare politică. O coincidență: cu două zile înainte am asistat la Grand Palais, în cadrul expoziției Roșu. Artă și utopie în țara Sovietelor, 1917-1953, la o conferință despre Meyerhold, susținută de Beatrice Picon-Vallin, autoarea unor lucrări esențiale dedicate regizorului rus, care a tradus și publicat în patru volume scrierile sale despre teatru, texte binecunoscute și folosite de Brook. Teatrul este o armă periculoasă, scrisese Meyerhold pe vremea cînd lansase lozinca lui Octombrie teatral sau a revoluției teatrale, dar o armă, ca întotdeauna, cu două tăișuri…

De ce fac teatru, se întreabă Peter Brook prin acest spectacol, și răspunsul e simplu și complicat în același timp, ca această călătorie, dramatică, lejeră și plină de tîlc. De ce îl iubim pe Peter Brook? Pentru că fără el teatrul ar fi mai sărac și lumea prea plicticoasă!

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: Peter Brook, © P. Gely

Mai multe