„La început au fost doi, Iancu și Creangă“ – interviu cu Ana Maria ZAHARIADE și Ștefan GHENCIULESCU
De curînd, a apărut volumul Horia Creangă. O monografie, publicat de Zeppelin. Autori: Nicolae Lascu, Ana Maria Zahariade, Anca Iliescu și Florinel Radu, editori: Ștefan Ghenciulescu și Diana Mihnea. E o carte importantă pentru oricine vrea să descopere Bucureștiul modernist, un patrimoniu arhitectonic important și, din păcate, neglijat. Am stat de vorbă cu Ana Maria Zahariade și cu Ștefan Ghenciulescu despre acest proiect editorial dedicat arhitectului Horia Creangă.
Ce înseamnă pentru București viziunea modernistă a lui Horia Creangă din primele decenii ale secolului XX?
Ana Maria ZAHARIADE: Cred că Bucureștiul se moderniza și fără Horia Creangă, dar este posibil ca imobilele moderniste să fi fost mai puțin îndrăznețe și mai puțin elegante ca linie dacă Horia Creangă nu ar fi existat.
În momentul în care Creangă revine în București, orașul se găsea deja, încă de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, într-un proces rapid de modernizare, adică de occidentalizare. Societatea și modul de viață se schimbaseră, orașul se adapta din mers noii vieți, printr-o nouă echipare urbană (de la construcția instituțiilor moderne la asanarea Dîmboviței și amenajarea de parcuri, de la pavarea drumurilor la iluminare), prin străpungerea de bulevarde, prin „înfrumusețarea“ spațiului public și prin reglementări urbane din ce în ce mai coerente, astfel încît Bucureștiul să devină „o capitală europeană“ (formulă ce apare, de altfel, încă din Regulamentele Organice).
Dar, după 1919, orașul dobîndește o nouă putere de atracție în calitatea de capitală a unui stat de două ori mai mare, a cărui administrație centrală devine mai complexă. Este și în avînt economic, iar imigrația cunoaște un ritm mediu anual de creștere de două ori mai mare decît înainte. Numărul locuințelor din Capitală se dublează între 1930-1941. Investiția în locuințe părea cea mai sigură în condițiile momentului și prea puțin afectată de criza din 1929-’33.
Locuința devine și un instrument de mare eficiență în construcția imaginii de capitală capitalistă modernă. Noile tipuri de locuințe (imobile înalte de apartamente) și noua arhitectură (modernismul) reprezentau etosul „progresist“ al unei noi societăți, al unei noi burghezii capitaliste și al noii intelectualități. Se va clădi consistent în mod special pe noul tronson al axei N-S care se tăia în această perioadă, exclusiv prin investiție privată, și se va răspîndi, ca o iradiere în restul orașului, totul în foarte scurt timp.
Horia Creangă a construit, pe noul bulevard, Palatul ARO – astăzi blocul și cinematograful Patria, pe atunci un fel de „far al modernismului“ – și a impus astfel un standard ridicat de îndrăzneală și de eleganță plastică. Poate că, fără arhitectura lui, bulevardul ar fi avut aspectul ceva mai „cumințel“ al străzilor moderniste din alte orașe central- și est-europene.
Uneori mă mir de curajul și de dorința de a se reprezenta modernist ale societății ARO. Modernismul era în aer! Și a avut loc să se ridice în centrul orașului, ceea ce e mai rar în cazul Europei interbelice.
În ce fel ne ajută acest demers editorial să înțelegem mai bine istoria orașului?
Ștefan GHENCIULESCU: Cred că ne ajută să înțelegem că interbelicul nu a însemnat doar Cioran, Eliade, Sebastian, Brâncuși, Enescu, ci și o arhitectură excelentă și perfect sincronă cu fenomenul internațional, dar și că modernitatea și avangarda nu au fost (și nu sînt) niște dușmani ai identității noastre, ci o parte a acestei identități. Și ar mai fi și faptul că, între 1860 și 1940, dincolo de disparități sociale reale, neizbutiri și distrugeri, Bucureștiul și România au beneficiat de un proiect coerent și relativ consensual de modernizare: nici autoritar, ca după 1947, și nici complet haotic ca în perioada actuală.
V-a interesat nu doar reconstituirea hărții clădirilor semnate de el, ci și aducerea ei la zi, „viața“ lor actuală. Care e situația? Cum au „îmbătrînit“ aceste clădiri? Se vorbește deja de multă vreme despre tristețea și dispariția multor clădiri de patrimoniu din București. Ce s-a salvat din cele semnate de Creangă?
Ș.G.: Nu doar operele sale (inclusiv cele monument), ci tot patrimoniul nostru modernist e distrus în mod accelerat, uneori din nepăsare, alteori cu cele mai bune intenții. E chiar mai amenințat decît cel de secol XIX, pentru că e mult mai afectat de cutremure, dar și pentru că estetica sa simplă, fără ornamente, nu îl face apreciat de către majoritatea oamenilor. Există cel mult două-trei case prezervate ale lui Creangă. La restul dintre ele, modificările merg de la intervenții punctuale la alterări masive. Sigur, e greu să explici oamenilor de ce ar trebui să sufere de frig și să nu își pună termopane de plastic. E nevoie atît de programe publice de susținere a unor intervenții corecte, cît și de conștientizarea că acestea ar crește inclusiv valoarea strict imobiliară a clădirilor. Pe de altă parte, colegii noștri care le-au fotografiat au descoperit și o lume necunoscută, plină de poezie și de detalii minunate care s-au păstrat, un bonus neașteptat al proiectului.
Alături de numele lui Horia Creangă apare și cel al lui Marcel Iancu, un alt arhitect vizionar al Bucureștiului. Care sînt mărcile fiecăruia?
A.M.Z.: Toamna aceasta am ținut o conferință despre modernismul bucureștean la o întrunire în Gdynia, un oraș modernist din Polonia. Pentru că trebuia să fac o paralelă cu modernismul polonez, unde au fost multe focare ale mișcărilor de avangardă, m-am încumetat să fac o afirmație cam hazardată, dar nu departe de adevăr: „La început au fost doi, Iancu și Creangă“. În lipsa unei cronologii precise a clădirilor moderniste din București (pe care sper s-o alcătuim în grupul Docomomo România, proaspăt înființat), se poate spune că aceștia au fost primii. Știm cu siguranță că Marcel Iancu – personalitate efervescentă (chiar teatrală, așa cum o descrie Camil Petrescu), fondator al mișcării Dada, pictor și grafician în același timp – a construit prima casă modernistă din București și din țară: casa Herman Iancu (tatăl său), în 1926. Modestul imobil de pe strada Trinității, azi Maximilian Popper, a fost șocant la momentul respectiv, un exercițiu plastic foarte colorat (culori pe care nu le știm azi și ar trebui cercetate cît încă se mai poate). L-a publicat și în Contimporanul, revistă pe care a fondat-o în 1922 și a întreținut-o din banii lui (timp de zece ani și 102 numere), și prin care a răspîndit cu consecvență ideile moderniste în mediul românesc. A fost, pot spune, „apostolul“ devotat al modernismului românesc, cu cel mai radical discurs teoretic al perioadei, dar a construit și patruzeci de case, majoritatea vile și blocuri, și numai pentru investitori privați.
Însă lui Horia Creangă – personalitate discretă (a scris doar cîteva pagini în care își expune ideile) și exclusiv arhitect – îi datorăm explozia sutelor de proiecte moderniste ale arhitecților din anii 1930. În 1929 a cîștigat concursul pentru Palatul ARO de pe bulevardul Brătianu (azi blocul și cinematograful Patria). Este prima construcție modernistă din centrul de prestigiu al orașului care îl consacră și îi permite desigur să construiască de două ori mai mult decît Iancu și, mai ales, construcții de mare anvergură, prin care a modernizat programe, tipuri de clădiri, a folosit tehnologii noi, a propus o altfel de relație cu țesutul vechi al orașului. Prin aceasta a devenit „un avangardist tăcut“, dacă îmi pot permite acest oximoron. Și nu fără temei, memoria profesională îl păstrează ca „marele modernist al perioadei“.
E greu de vorbit despre „marca stilistică“ a fiecăruia, dar proiectele lui Iancu au fost mai degrabă căutări expresive ale „operei de artă totale“ (imobilul Gold, spre exemplu), un joc cu sculpturalitatea sau grafica de suprafață a volumului și, în interior, cu modelarea expresivă zid-mobilier, în vreme ce Creangă caută maxima epurare, încearcă să esențializeze modernitatea tipurilor de clădiri, a spațiilor și formelor prin simplitate și prin adoptarea firească a „datelor perfecționate ale tehnicii“ (cum o spune chiar el). Din acest punct de vedere, Iancu, marele propagandist al avangardei, este, paradoxal, în mai mică măsură decît Creangă un arhitect modernist. Modernitatea lui Creangă pătrunde mai adînc în geneza proiectului și în constituția lui interioară, ceea ce era departe de a fi obișnuit în mediul profesional românesc al vremii.
Dacă ar fi să-i povestiți unui adolescent, care nu știe nimic despre arhitectura Bucureștiului, despre Creangă, ce ați alege să-i spuneți / să-i arătați?
A.M.Z.: Nu întîmplător am adus vorba despre Gdynia. Este un oraș-port care s‑a născut, practic, în perioada interbelică, deci este un oraș modernist. Locuitorii lui sînt mîndri de modernismul lor, pe care l-au înțeles în timp datorită arhitecților și istoricilor care l-au popularizat și explicat, îi construiesc memoria cotidiană la nivel de cartier, îl îngrijesc cu simpatie. Cu sprijinul lor, edilii orașului și protectorii patrimoniului au reușit să introducă Gdynia pe lista UNESCO… Și orașul lituanian Kaunas și-a făcut dosarul ca sit modernist (un astfel de dosar presupune nu numai studii istorice, ci și o strategie credibilă de conservare și întreținere pe termen lung, și participarea locuitorilor, și o susținere politică).
În nici unul dintre aceste două foarte frumoase orașe moderniste nu se regăsesc anvergura și eleganța arhitecturii de pe bulevardele Brătianu și Magheru, o arhitectură care s-a răspîndit apoi în tot orașul. Imobilul ARO, blocul Burileanu-Malaxa și atît de multe alte clădiri ar fi putut fi printre cele mai interesante și spectaculoase situri moderniste din World Heritage.
Nu s-a întîmplat așa. Valoarea acestei arhitecturi e aproape imposibil de recunoscut sub întreținerea neadecvată din perioada comunistă, sub neglijența crasă și incultura actualilor edili și sub nepăsarea sau intervențiile sălbatice ale proprietarilor actuali.
Aceasta i-aș povesti unui tînăr care nu știe nimic despre arhitectura Bucureștiului. Și, cu mare tristețe, i-aș arăta numai poze din perioada interbelică.
S.G.: Eu aș încerca să îi arăt concomitent pozele vechi și situația de azi. Și i‑aș mai arăta imagini ale stării oribile de acum cîțiva zeci de ani a unor clădiri asemănătoare din restul Europei și fotografii ale strălucirii lor de după restaurare. „Uite cum erau, de fapt, și la noi!“ „Uite cum ar putea fi!“ Ține de noi toți, și nu doar de arhitecți, să schimbăm lucrurile într-un sens mai bun.
a consemnat Ana Maria SANDU