Jurnalul pandemiei
Prozatorul Gonçalo M. Tavares (n. 1970), ale cărui cărți au fost traduse în limba română la editurile Humanitas, Vivaldi, Univers, Allfa, Paralela 45 și Școala Ardeleană, publică zilnic notații sub titlul Jurnalul pandemiei în ziarul portughez Expresso. Începînd din acest număr, o selecție a acestor note, în traducerea Siminei Popa, va apărea săptămînal pe www.dilemaveche.ro. Punctuația și ortografia numelor proprii sînt alegerea autorului.
„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire”
28 martie
„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire din șirul neîntrerupt al catastrofelor”, a scris Walter Benjamin.
Trebuie să salvăm în scurtele răstimpuri, în pauze.
Cînd diavolul e neatent o secundă, iată o crăpătură.
Și acolo intră salvarea.
Spania.
26 martie, „planta numero 4, habitacion 429 del Hospital del Mar”.
Un clip video.
La Hospital del Mar, o infirmieră își ia telefonul și-l apelează pe fiul unui bolnav.
Etajul 4, salonul 429.
Face un apel video, ia mobilul, îl îndreaptă spre chipul bolnavului.
„Respiră bine, da, fără aparat”, spune ea către fiul celui internat.
Și repetă, zîmbind: „Nu vedeți? Nu vedeți?”
Vrea să-i arate că tatăl lui nu e atît de bolnav, că starea i s-a îmbunătățit.
Repetă: respiră fără aparat, are doar o mască!
Vorbește de parcă ar anunța un tată că tocmai i s-a născut un fiu.
Dar nu.
Anunță un fiu că tatăl e încă viu.
Bolnavul ridică mîna înspre imaginea fiului.
Infirmiera apropie telefonul.
Mîna ajunge la cîțiva centimetri de ecran.
A atinge chipul fiului pe ecran e același lucru, zilele astea, cu a atinge chipul fiului.
Aproape s-atingi ecranul e aproape s-atingi trupul.
Bună! eu sînt Susana, spune infirmiera fericită către fiul care e de cealaltă parte a ecranului.
Trebuie să infiltrăm bucuria în crăpături.
Ca și cum bucuria ar fi un material medical.
Aproape un material de salvare.
Unii infirmieri folosesc materialul ăsta.
Ce bine, José. Spune infirmiera, l-ai văzut pe băiatul tău.
Cel care filmează totul e un coleg de salon al bolnavului José.
Cel care filma, celălalt bolnav, încheie înregistrarea spunînd, pe un ton obosit:
„Multă fericire tuturor”.
Cineva care e bolnav vorbește despre fericirea altora.
Cineva care e bolnav este în stare să schimbe subiectul.
Nu eu sînt subiectul, spune – dintr-un pat de spital – cel care le urează celorlalți fericire.
Există crăpături evidente și chiar frumoase în șirul neîntrerupt de catastrofe.
Benjamin vorbește de o cercetare necesară. Să înțelegem dacă extremele salvării au sau nu două nume: prea devreme și prea tîrziu.
Scriu.
Salvarea este ceea ce se află la mijloc între prea devreme și prea tîrziu.
Salvarea există doar ca efect al unei țintiri fără greș a timpului.
Să nimerești timpul ca într-o țintă mobilă care are două limite exterioare: prea devreme / prea tîrziu.
S-a văzut deja că epidemia nu e o crăpătură, nu e ceva ce poate fi reparat cu ușurință.
Bucuria nu e de-ajuns, dar e necesară.
O bucurie care să salveze, care să fie aparat de respirat pentru cel care nu mai poate să respire.
Un aparat nu poate să-ți aducă bucurie.
Sau poate că da, dar nu direct.
Un aparat a cărui funcție să fie instalarea în crăpătura bolii a unei bucurii mari sau măcar minime.
Să comanzi aparate care nu există unor fabrici care încă nu există.
Citesc La Repubblica și mă cutremur.
Spun fraza cu voce tare.
Să repeți cu voce tare o frază pînă ce ea se dizolvă în aer, ca și cum n-ar fi existat.
Să repeți de 100 de ori o frază, pînă dispare.
Ca și cum utilizarea repetată ar fi o formă de distrugere a frazelor și a lucrurilor.
La Repubblica spune că în Lombardia nu mai există bunici.
Asta e fraza.
Trebuie repetată pînă dispare în aer.
Ascunsă sub pămînt sau repetată pînă dispare în aer.
La Repubblica spune că în Lombardia nu mai există bunici.
Aproape toate magazinele închise
1 aprilie
Aproape toate magazinele închise, mai puțin cele de alimente, farmaciile și alte produse de bază.
Stare de urgență.
În unele țări, florării deschise.
Urgențele au nevoie de flori.
Dar zero pentru frumusețe: florile sînt pentru morți.
Cei care nu mai văd, nici nu mai miros.
Morții nu mai pot fi contaminați de dragostea celor vii, spune cineva.
Să nu uiți de frumusețe, niciodată – spune alt prieten, cu barba jumulită, cămașa strîmbă.
La înmormîntări, florile nu sînt estetice, ci utile.
Nu sînt frumoase, au o funcție.
Eu sînt un om, scria pe pancarte pe care unii negri le purtau agățate de gît, în anii `60 ai secolului XX.
Îmi imaginez mii de oameni pe stradă cu aceeași pancartă în 2020.
Eu sînt un om.
„Statele Unite ating un nou record de victime mortale.
Numărul morților îl depășește pe al celor provocate la 11 septembrie.“
De cealaltă parte a ferestrei, cineva îmi povestește că un vecin are Biblia în mînă sau că Biblia îl are pe vecin în mînă.
Pentru că el spune, vecinul, vorbind către Biblie: sînt în mîna ta!
Cîteodată citește cu voce tare.
„Îndrăzneşte, Ierusalime, te va mîngîia Cel care ţi-a dat un nume!“
„Copiii victime ale abuzurilor nu mai primesc vizite de rutină de la asigurările sociale“
„Riscul de fugă sau de abuz crește în adăposturi“
„Achiziția de mașini scade cu peste 50% în martie“
O expresie-sinteză pentru moarte: ți-ai terminat treaba.
„Pasiunea pentru obiectele de consum trebuie înlocuită cu pasiunea pentru subiecte comune.“
Cornelius Castoriadis, într-un interviu vechi.
Subiecte comune.
Pentru prima dată, pe harta lumii: de sus în jos, de la stînga la dreapta, un subiect comun.
Informația ca obiect pentru înfometați.
Un consum nervos, cîți morți?
Ce e de făcut?
Atenție la picioare, la pantofi, la pantaloni, la cămașă, la fustă, la haine, la ciorapi, la mănuși, la mîini, la gură, la ochi și la păr.
Crocodilul poate rezista multe luni fără mîncare.
„Rusia trimite ajutoare medicale către Statele Unite.“
Brusc, conștientizarea mîinilor.
Ele există mult mai mult, de cîteva săptămîni.
Sîntem cu toții meșteșugari.
Grija pentru mîini cînd atingem lucrurile.
Un meșteșugar în fața legumelor, le spală, le dezinfectează.
Atenția îndreptată asupra lucrurilor.
Toate lucrurile strălucesc, cîteodată cu o strălucire periculoasă.
Totul există cu mai multă forță.
Alimentele și obiectele.
Igiena în relație cu lucrurile și cu trupul fiecăruia.
Trupul devenit din nou sacru.
Cel ce trebuie protejat.
Am o colecție pe care o numesc orașul lumii.
Case și clădiri în miniatură, din diferite orașe.
E împachetată.
Îmi imaginez că s-ar putea împacheta lumea, ca atunci cînd te muți în altă casă.
S-o păstrezi într-un depozit.
Pentru mare parte din oameni, exteriorul e la păstrare în depozit.
Un vers: „Pe Dumnezeu îl aștept cu lăcomie“.
Rimbaud și sifilisul dimprejur.
Bolile își schimbă numele, poate e o deghizare.
Un prieten din Spania, traducător, îmi spune că are un prieten la terapie intensivă.
Are 51 de ani și nici o altă boală.
Discursurile, îmi pun mîinile la urechi.
„Unele spirite sînt trenuri atît de rapide, încît nu avem timp să vedem că sînt goale.“
Trebuie să oprim trenul.
Cu o șosetă în gură, apare Roma.
Ciobănesc păzitor al lucrurilor pierdute.
Jeri, golden-ul, vede, uimită, ce a văzut acum cinci minute, uimită.
E fascinată de umbre.
Îmi închid haina, plouă prea mult.
Cîteodată, chiar și armata asediată se bucură că nu poate ieși.
Să înveți să pierzi, o zi, apoi alta.