Istoria culturală a lumii povestită de culori

La începutul lui mai 1898, o mică ambarcațiune cu pînze a ancorat în apele albastre ca cerul dintre Australia și Papua Noua Guinee. La bord se aflau șapte oameni de știință britanici care călătoriseră peste 10.000 de mile ca să studieze comunitățile de indigeni din Strîmtoarea Torres. Voiajul lor de două luni nu fusese ușor. Parcurseseră ultima etapă a călătoriei prinși de puntea unei nave cu două catarge de patruzeci și șapte de picioare în mijlocul unor furtuni feroce, iar cînd ajunseseră în cele din urmă pe Insula Murray, erau murați, arși de soare și sufereau de rău de mare. Printre ei se afla un tînăr psiholog, William Rivers, a cărui faimă se întemeiază acum în primul rînd pe tratamentul psihozelor traumatice din timpul Primului Război Mondial. Însă în 1898 era preocupat de studiul viziunii umane și se alăturase expediției ca să investigheze percepția vizuală a unor oameni care, considera el, erau „suficient de aproape de condiția primitivă ca să fie absolut interesanți”.

În următoarele patru luni, a examinat peste 200 de localnici, evaluînd acuitatea lor vizuală, percepția spațială, sensibilitatea față de diferențele de lumină și viziunea culorilor. Testele lui Rivers au indicat că, deși locuitorii din Strîmtoarea Torres vedeau foarte bine – în unele privințe mai bine decît europenii –, păreau incapabili să identifice anumite nuanțe. Nu aveau nici o problemă să distingă negru, alb, roșu, galben și verde, dar făceau mari eforturi în fața probelor albastre. Unii subiecți amuțeau, nesiguri pe ei, alții strigau cuvinte legate de negru și verde, iar cîțiva îi imitau pe vizitatorii englezi, pronunțînd „bulu-bulu”. A rămas fascinat pînă la marginea nedumeririi de răspunsurile lor. Cum era posibil ca un popor cu vederea cît se poate de ascuțită să nu facă față unui test atît de simplu? Cum era posibil ca o comunitate înconjurată de un nesfîrșit cer albastru și de întinsul albastru-adînc al mării să fie atît de lipsită de sensibilitate față de acea culoare?

Cînd avea șapte ani, Lazarus Geiger și-a pus în minte să învețe toate limbile din lume. Nu a reușit însă să-și ducă intenția la bun sfîrșit – a murit la vîrsta de patruzeci și unu de ani –, dar pînă la treizeci parcursese o bună parte din marile opere literare ale lumii. Spre uimirea lui, a descoperit că termenii de bază legați de „albastru” lipseau aproape cu desăvîrșire din Rig-Veda, din Avesta zoroastriană, din Edda nordice, din Noul Testament, din vechile scrieri chinezești și semitice și din multe alte scrieri clasice grecești. Descoperirile lui Geiger, prezentate pentru prima dată în cadrul unei conferințe ținute la Frankfurt, în 1867, au fost de-a dreptul uluitoare: milioane de rînduri de text și zeci de milioane de cuvinte, dar practic nici unul dedicat uneia dintre cele mai răspîndite culori din lume. „Veți fi de acord”, a încheiat el, „că o asemenea serie de concordanțe nu poate fi considerată întîmplătoare.”

Concluziile lui Geiger au produs unde seismice în întreaga lume academică, iar în deceniile următoare filologii, filozofii și medicii europeni s-au întrecut să explice cauza fenomenului. Mulți au considerat că răspunsul era de natură fiziologică: popoarele antice, la fel ca popoarele pe care Rivers și colegii săi le-au studiat, erau atinse de „acianoblepsie”: nu distingeau culoarea albastră. Dar cum putea fi explicată o incapacitate la scară atît de largă? Oftalmologul german Hugo Magnus a afirmat că ochiul a suferit schimbări de-a lungul timpului: pe măsura evoluției omului, retina a fost mai expusă luminii și astfel mai sensibilă la spectrul vizibil. Albastrul, fiind o culoare „de intensitate scăzută”, avea nevoie de mai mult timp pentru a fi percepută decît majoritatea celorlalte culori. În culturile vechi și „primitive”, spunea el, acea evoluție nu a fost încheiată. Teoria lui Magnus a atras o mulțime de susținători distinși, printre care și Gladstone.

Albastrul, între rar și absent

Dar teoria a fost în cele din urmă negată în 1969, cînd antropologul Brent Berlin și lingvistul Paul Kay au publicat lucrarea Basic Color Terms, care a demonstrat că larga nerecunoaștere a albastrului a fost urmarea unor variații nu de percepție, ci lingvistice. Examinînd douăzeci de limbi (studiu pe care l-au extins mai tîrziu la o sută de idiomuri), au arătat că practic toate limbile au dezvoltat termeni specifici culorilor în aceeași ordine. Totul a început cu distincția dintre negru și alb, după care s-a creat un termen pentru roșu și pentru verde și galben (ori, uneori, galben și verde), iar apoi – și doar apoi – a venit și albastru.

Pe urmă au venit culorile mai complexe (printre care cafeniu, purpuriu, roz, portocaliu și cenușiu). Cu toate astea, Berlin și Kay au descris multe limbi – inclusiv dani din Papua, hanunóo din Filipine și tzeltal din America Centrală – care chiar și în 1969 erau lipsite de termeni specifici și stabili pentru albastru. Studii mai recente au identificat șaizeci și opt de limbi are nu fac diferența dintre albastru și verde, folosind un singur cuvînt – numit de lingviști „grue” – pentru ambele nuanțe, șaptesprezece limbi nu disting albastru de negru, de verde ori de galben, iar două limbi ale aborigenilor australieni – murrinh-patha și kuku-yalanji – nu au deloc termeni de bază pentru albastru.

De ce a fost nevoie de atît de mult timp pentru a atribui albastrului o denumire? Răspunsul, din cîte bănuiesc, este legat de raritatea lui. Spre deosebire de majoritatea celorlalte nuanțe, albastrul adoptă rareori în natură o formă tangibilă. În lume există puține minerale albastre naturale și ușor accesibile, sînt albastre mai puțin de 5% din plante și 8% din fructe, și, deși am putea să indicăm un număr de păsări, pești și amfibii albastre – unele de un albastru aproape electric –, majoritatea doar creează iluzia acestei culori, prin modularea structurilor lor de la suprafață. De fapt, dintre cele 64.000 de specii de vertebrate de pe pămînt, doar două (peștele mandarin și atrăgătorul pește dragonet) sînt pigmentați natural în albastru. Prin urmare, primii oameni s-au aflat doar într-un contact sporadic cu lucruri albastre. De fapt, înainte de inventarea vopselelor și pigmenților albaștri, unii poate nu au atins toată viața lor un obiect albastru.

Absent din lume: iată o modalitate reușită de a gîndi despre albastru. Spre deosebire de majoritatea celorlalte culori, albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului. Dar pînă și acele arii ale culorii sînt iluzii. Cerul fără nori este albastru grație unui proces numit dispersia sau împrăștierea lui Rayleigh: cînd lumina solară străbate atmosfera pămîntului, fotonii albaștri cu unde scurte sînt perturbați de moleculele din aer, smulse de lîngă perechile lor și risipite în toate direcțiile pe firmament. Marea este albastră pentru că reflectă cerul și pentru că apa are tendința să reflecte undele scurte ale luminii, transformînd alte unde în căldură. Orizontul este adesea albastru grație unui fenomen înrudit cu dispersia lui Rayleigh, numit perspectivă aeriană: pe măsură ce obiectele se îndepărtează, sînt învăluite de tot mai multă lumină risipită, luînd un aspect tot mai albastru, înainte de a se topi într-un orizont albastru cețos. Toate aceste versiuni de albastru nu rezidă în suprafețe, ci în profunzimi, nu în obiecte, ci în spațiile dintre ele. Dacă punem într-o sticlă apă dintr-o mare adîncă și albastră, vom constata că este practic incoloră, dacă ne apropiem de un orizont albastru, vom descoperi că nu este și nici nu a fost vreodată albastru. Pe scurt, albastrul este cea mai iluzorie culoare. Ne alunecă printre degete și se retrage cu viteza cu care ne apropiem de el. Asta poate explica de ce, după cum observa odată poetul Robert Frost, „dorim albastru”. Îl dorim pentru că știm că nu-l putem avea.

Această oscilare dintre prezență și absență, această existență în hîrjoană la marginile lumii palpabile reprezintă esența semnificației culturale a culorii albastre. La urma urmei, cum să te uiți la cerul sau la orizontul albastru și să nu te lași purtat de fantezii despre ce se află dincolo de ele? „Așa cum urmărim cu plăcere un obiect agreabil care se îndepărtează de noi în zbor”, scria Goethe, „la fel ne dăm în vînt să contemplăm albastrul, nu pentru că vine spre noi, ci pentru că ne atrage în urmărirea lui.” Contemplarea albastrului înseamnă să te lași atras într-o călătorie optică de aici acolo, dintr-o lume într-alta. Chiar și simpla pronunție a cuvîntului blue înseamnă să pui la cale o asemenea călătorie, din cerul gurii: odată ce se negociază micul prag consonantic dintre „b” și „l”, cuvîntul dispare în depărtări. Puțini alți termeni care desemnează culori se comportă la fel: black/negru, white/alb, red/roșu și green/verde sînt delimitate de consoane, yellow/galben și purple/purpuriu sînt cu dus-întors; în schimb, blue/albastru este un voiaj cu sens unic, spre orizont.

(fragment din volumul cu același titlu aflat în curs de apariție, în traducerea lui Mihai Moroiu, în Colecţia „Savoir-Vivre Aquarelle” a Editurii Baroque Books & Arts)

James Fox (n. 1982) este director de studii în istoria artei la Emmanuel College, Cambridge, și realizator de documentare la BBC despre arta britanică, cultura japoneză și istoria culorii în artă.