„Irina și Lizica Codreanu au pavat calea pentru următoarele generații” – interviu cu artista Aurora KIRÁLY –
La o distanță mică de timp, m-am întîlnit în două situații cu numele Irina și Lizica Codreanu. În expoziția Back Stages, de la Galeria Anca Poterașu, și la spectacolul din proiectul Memorii la feminin: Lizica Codreanu (scenariul Alexandru Tocilescu) de la Casa Kerim. Am vorbit cu artista Aurora Király despre proiectul/cercetarea lor și ce înseamnă această recuperare a unor figuri de artiste, mai puțin cunoscute.
De la ce a pornit Back Stages-ul vostru?
Punctul de pornire a fost venirea la București a curatoarei Mirela Baciak (directoare la Salzburger Künstverein), invitată în 2022 de Asociația Română pentru Artă Contemporană (ARAC) pentru o prezentare. Am avut ocazia să îi arăt proiectele mele și a făcut o asociere între ce lucrez eu și fotografiile artistei Sophie Thun, astfel că ne-a invitat să facem acest proiect împreună. Sophie este o artistă extrem de interesantă, cu un proces de lucru care include diferite procedee de laborator, cum ar fi expuneri multiple pe aceeași hîrtie fotosensibilă, suprapunerea unor ustensile specifice –foarfeca, magneții cu care fixează hîrtia –, dar și performativitate, prin imprimarea siluetei propriul corp atunci cînd mărește fotografiile sale. Vizitînd împreună expunerea permanentă de la Muzeul Național de Artă al României, s-a conturat ideea de a lua ca punct de pornire figura sculptoriței moderniste Irina Codreanu. Pot spune că ea și cercul în care a activat la Paris au constituit un subiect extrem de provocator și generos, pe care l-am explorat împreună pe parcursul ultimului an.
Într-un proiect colaborativ de cercetare artistică, curatorul este un fel de regizor, care trebuie să mențină tot timpul comunicarea cu artiștii, să discute pe materialele descoperite pe parcursul cercetării și despre direcția pe care o urmează proiectul, fără să piardă din vedere expoziția finală. Și trebuie să laud modul cum Mirela Baciak a lucrat cu mine și cu Sophie și ideile pe care le-a avut. Nu în ultimul rînd aș menționa sprijinul constant al Ancăi Poterașu de la ARAC, care ne-a creat cadrul pentru această cercetare, co-finanțată de AFCN. Și partenerii care ni s-au alăturat: Phileas – The Austrian Office of Contemporary Art, Forumul Cultural Austriac și Muzeul Național de Artă al României.
Cît de importantă e partea nevăzută a muzeelor? De ce descoperiri ați avut parte?
Pentru artiști și cercetători acest pas este foarte important. Pentru unele proiecte poți lucra foarte bine doar în atelier. Dar atunci cînd încerci să recompui traseul unui predecesor, ai nevoie de acces la sursă, la originale – fie că sînt documente, fotografii, lucrări de artă. Sîntem nespus de fericite că parteneriatul cu Muzeul Național de Artă al României ne-a permis să înregistrăm lucrările Irinei Codreanu, atît în expunere, cît și în depozitul său de sculptură. Astfel am reușit să ne documentăm pentru proiect și să realizăm o parte din lucrările din expoziție. Au fost deosebit de importante și materialele pe care le-am consultat la Bibliothèque Kandinsky de la Centrul Pompidou și la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” la București. Un alt aspect pe care l-am urmărit a fost să explorăm deopotrivă spațiile unde arta este expusă (galeria, muzeul). dar și părțile în care publicul nu are acces (atelierul sau depozitul instituțiilor unde acestea sînt păstrate și conservate). Sînt foarte interesată să continui să colaborez cu instituții muzeale și să fac astfel de cercetări și intervenții, în care să am ocazia să reflectez și reacționez la lucrările din colecțiile sau depozitele unor muzee. Mi se pare una dintre direcțiile cele mai puternice prin care se pot oferi chei noi de abordare și interpretare a acestor colecții și de conectare cu publicul contemporan.
Există încă niște figuri de artiste necunoscute în istoria artei, iar una dintre ele este Irina Codreanu, o sculptoriță care a plecat și a lucrat la Paris și a fost în anturajul lui Brâncuși. Expoziția voastră este doar un demers recuperator?
Povestea Irinei Codreanu este asemănătoare cu a multor alte artiste din istoria artei. Chiar dacă avem acces la lucrările acestora, de multe ori nu este ușor să găsim materiale și informații despre traseul lor. Bibliotecile, institutele de cercetare, istoricii de artă din generații anterioare sau chiar colegi internaționali, moștenitorii sau fundațiile care administrează opera acestora constituie parteneri importanți în acest proces recuperator.
În zona artelor plastice, lumea a auzit despre Irina Codreanu, istoricii de artă care au cercetat acea perioadă sau au lucrat în muzee sînt informați despre ce a lucrat ea. Din monografia realizată de Simona Nistor și publicată în 1979 la Editura Meridiane am aflat că începînd din 1915 a studiat la Școala de Arte Frumoase de la București cu Ipolit Strîmbu și G.D. Mirea, iar după ce s-a înființat Catedra de Arte Decorative (1916) a lucrat cu Cecilia Cuțescu Storck. În 1919 a urmat-o pe sora sa, dansatoarea Lizica Codreanu, la Paris. Din acel an pînă în 1924 a lucrat în atelierul-școală –numit Académie de la Grande Chaumière – al sculptorului Antoine Bourdelle. Îndemnurile acestuia o ajută să-și clarifice propriile intenții artistice. Subiectele pe care le alege se referă adesea la muzică, fiind interesată de legătura dintre muzică și sculptură – „Ritmul este elementul primordial care-mi călăuzește sensul unei sculpturi“, spune Irina Codreanu într-una din notațiile sale. În 1922, după ce-l întîlnește pe Brâncuși, îl convinge pe acesta, împreună cu alte două tinere sculptorițe de origine română (Sanda Kessel și Margareta Cosăceanu), să le primească să învețe și să se perfecționeze în atelierul său. Și Irina, și Lizica Codreanu devin prietene ale sculptorului, iar pe parcursul anilor au ocazia să cunoască în atelierul său figuri renumite precum Alberto Giacometti, May Ray, Marcel Duchamp, Fernand Léger, Jean Cocteau, Erik Satie, James Joyce, Tristan Tzara sau Oskar Kokoschka.
Ce înseamnă pentru o artistă contemporană readucerea la viață a unor figuri necunoscute?
Pe de o parte poate fi o conștientizare a statutului cu totul diferit pe care îl poți avea astăzi ca artistă (mult mai multe șanse de afirmare, de a decide ce carieră și ce pași dorești să urmezi) și a faptului că această poziție se sprijină pe contribuțiile înaintașelor tale. Pentru mine, Back Stages vine în continuarea proiectului meu Héroïnes, în care îmi trasez genealogia artistică, privind la creația artistelor din diferite perioade istorice. Ceea ce citim și vedem în cărți și albume, în expoziții, ne influențează modul în care materializăm ideile noastre. În cazul meu, am ales să vorbesc despre parcursul și efortul Irinei Codreanu de a ieși de sub influența celor doi sculptori pe care i-a avut ca mentori și de a-și găsi un stil propriu. Cred că artiste precum Irina și Lizica Codreanu au pavat calea pentru următoarele generații de creatoare. Talentul, energia și nonconformismul lor, curiozitatea și voința lor de a-și împărtăși ideile prin artă au făcut ca întîlnirile pe care le-au avut în mediul avangardei pariziene să le inspire și modeleze parcursul.
Cum a fost această călătorie și cum ați lucrat concret la recontextualizarea unui univers al Irinei Codreanu?
A fost o călătorie frumoasă și dificilă. Deși procesul de cercetare și brainstorming-urile noastre au fost extrem de fructuoase, a fost mai greu să decid forma finală a materialului acumulat. Am lucrat la mai multe lucrări, iar, în final, în expoziție au intrat doar o parte. Dar sînt fericită că am cîteva direcții pe care urmează să le dezvolt în viitor. Am observat că am întotdeauna nevoie de timp ca să cern impresiile și să procesez partea documentară. Deși lucrarea video din expoziție a trecut prin mai multe stadii, cealaltă, paradoxal, a rămas pe o idee cristalizată la începutul procesului. Dacă mi se fixează o idee în minte, trebuie să o duc pînă la capăt, să o văd materializată, funcționînd. Mă refer aici la lucrarea Spin, baby, spin!, care are și o structură tehnică destul de elaborată, un stativ rotativ proiectat și realizat de arhitectul Adrian Săndulescu de la NOD Makerspace. În proiectele mele din expoziție, personalitățile surorilor Codreanu s-au contopit într-un singur personaj și de aceea am ținut atît de mult la partea performativă, ce poate fi regăsită și în obiectul cinetic, și în acțiunea din video-ul Larvă, crisalidă, fluture. Iar pelerina, elementul care apare sub două forme diferite în ambele lucrări, am asociat-o unui colector al poveștilor despre Irina, al tuturor detaliilor subtile descoperite în biografia și opera sa. Nu am putut, nu am dorit să renunț la ea, m-a bîntuit.
Sînt foarte încîntată de modul cum comunică lucrările din expoziție, de cutia de arhivă cu fotografii din cercetarea noastră – care mie mi se pare nucleul expoziției –, de scrisoarea adresată de Mirela Baciak peste timp Irinei Codreanu, de printurile-cortină ale lui Sophie Thun. Este o expoziție-experiență; îmi dau seama că vizitatorul trebuie să acorde timp ca să o parcurgă, să citească textele, să răsfoiască arhiva, ca să se poată conecta la epoca la care face referire. Deși ne-am fi dorit să avem în expoziție o sculptură originală a Irinei Codreanu de la MNAR, acest lucru nu a fost posibil, din rațiuni de securitate. Ne-a părut foarte rău că nu am putut crea acest dialog între lucrările noastre și o sculptură a ei. Dar am privit aceste obstacole ca pe niște provocări și ne-am concentrat să transformăm toate eventualele lipsuri în folosul proiectului. Așa a apărut copia lucrării Veșnicie a Irinei Codreanu la intrarea în expoziție, realizată de trei (!) tinere studente la sculptură, Adina-Teodora Cotarcea, Alice Mihăilescu și Carmen Sămărtean. Curatoarea a avut această idee de a acoperi lucrarea cu o pînză albă, așa cum se mai protejează uneori lucrările din depozitele muzeelor, dar și pentru ca publicul să simtă aceeași frustrare pe care am avut-o și noi cînd nu am avut acces la anumite lucrări sau documente. La intrarea în expoziție vizitatorul era întîmpinat de lucrarea lui Sophie Thun, o fotografie de mari dimensiuni cu dublul nostru portret, alături de această apariție sculpturală fantomatică. O asociere puternică și misterioasă.
La discuția de la galerie despre Irina Codreanu și contextul istoric în care a trăit și a lucrat a venit multă lume, semn clar că există o curiozitate a unui public mai larg pentru numele necunoscute. Cum ați simțit această nevoie? V-ați propus să vă continuați cercetarea și cu alte nume?
Am descoperit că nu am exploatat destul informațiile pe care le dețin anumiți istorici de artă români și alte surse locale care ne-ar putea oferi aspecte noi. Cred că încă am putea adăuga fațete noi la cercetarea actuală, dar prioritatea noastră este o publicație cu materialele descoperite, cu lucrările și expoziția.
interviu realizat de Ana Maria SANDU