Însemnări de la Berlinale

„Cine a inventat cinema-ul?“, am fost întrebată întîmplător de niște reporteri de la Deutsche Welle. Să fie frații Lumière? Sau Edison, cel căruia i se datorează camera de filmat? Să fie regizorul sau operatorul, actorul sau sunetistul, editorul sau designerul de decor sau costume? Cine este vinovat pentru filmele care ne fac să plîngem? În cine dăm cu pietre? Cine e responsabil pentru filmele care ne bucură? Pe cine îmbrățișăm? Cred că răspunsul este: pe nimeni. Văzutul de filme este o experiență solitară.

La fel cum și nașterea unui film, momentul în care se formează ideea care peste niște ani va sta color sau alb-negru pe un imens ecran, este tot ceva pur personal, care se naște într-o singură minte și apoi iese în lume. Tot ce se petrece între timp este negociere și colaborare. Și e complet logic, dar totodată un proces magic. Cred că cea mai bună legătură, tot vizionabilă, tot la Berlinale, este Shirley, chiar ea, din filmul cu același titlu de Josephine Decker. Este acolo imaginea perfectă a omului singur, față în față cu propria nevoie de a crea, care generează pînă la final reacții și schimbări în oamenii din jur. Aștept și filmul despre spectatorul bîntuit de nevoia de a vedea filme, de preferat, în România.

 Shirley (competiție, regia Josephine Decker). L-am văzut seara tîrziu, după ce deja trecuseră și premiera, și primele proiecții de presă, dar tot s-a aplaudat, deși eu, una, aș fi preferat jazz-ul nervos care răsună într-o sală plină de tinere studente nerăbdătoare să facă o incursiune prin miturile lumii. Shirley te poartă prin chinurile facerii unui nou roman horror, în care personajele se înnebunesc unele pe altele pînă reușesc să învețe ceva din asta.

Shirley este această scriitoare de povești horror care nu iese din casă, trăiește într-o mizerie fumegîndă și se hrănește cu alcool și ochi sparți de gînduri care ies din ea mai rapid decît le poate nota în caiet, la mașina de scris, pe foi, oriunde. Soțul ei este acest profesor ultraelectrizant, dar și el bîntuit de oftici, superiorități și de preaplinul propriei persoane. Un cuplu de tineri căsătoriți și pe cale să devină părinți îi vizitează și rămîn să stea la ei o vreme, moment propice pentru lucrul la ceva ce nu ieșea din Shirley – o poveste, un roman, nici ea nu știe clar de la bun început. Ce începe e un joc care sare din realitate în imaginația scriitoarei și pe parcurs reușește să schimbe ceva fundamental în relația celor doi tineri vizitatori. Elizabeth Moss este fabuloasă și ține strîns povestea, care tinde să o ia un pic cîș spre final, o ține cu privirea aia de animal de pradă și hăituit în același timp. Îți e frică de ea și milă de ea și, pînă la final, înțelegi că îi este imposibil să fie altfel, pentru că dacă ar fi altfel nu ar putea să scrie. Iar unii oameni nu există dacă nu scriu.

● Servants are un cadru cu doi băieți în două căzi, așezate colț în colț. Camera este albă, apa la fel, băieții bagă capetele la fund în același timp și apoi, timp de cîteva secunde bune, se vede doar o pereche de genunchi ieșind la suprafață. Nimic nu se mișcă. Minți tinere pe cale să fie umplute la o școală de preoți, în mijlocul unui sistem represiv care îi torturează și le taie orice speranță la vreo pereche de aripi de orice fel. Un domn își suflecă mînecile ca și cum s-ar pregăti de ceva tactil și apoi doar privește, iar ochii dezbracă corpul deja gol într-un mod mai sinistru decît dacă ar fi dat pumni sau ar fi tăiat în carne vie. O remorcă e umplută cu mașini de scris, la care fusese dactilografiat un pamflet despre cum biserica nu ar trebui să fie controlată de stat. Un băiat spune un adevăr periculos ascuns în spatele unui cearșaf alb. Mîini curate, minți curate, suflete curate, o mantră repetată de un preot și de studenții lui, de trei, patru, cinci ori. Auzi cuvintele, le vezi, sînt clare, le înțelegi de fiecare dată, nu le crezi deloc. Servants e un film despre un sistem în care este imposibil să te păstrezi curat.

Sînt puține proiecțiile de presă la care se aplaudă. De obicei, sala se umple de oameni ocupați. Unii își deschid laptop-urile, alții stau cu ochii în telefoane mobile, alții vorbesc între ei despre alte filme, ce au fost sau vor veni. Vezi carnețele de toate mărimile, aparate foto și genți cu multe buzunare pline doldora de toate cele necesare unei zile de vizionări pe bandă rulantă. Din ele ies sticle de apă, sandvișuri, alune, bomboane, mere, kit-ul de supraviețuire pe timp de festival. La proiecțiile pentru public e mai relaxat și, de obicei, acolo se aplaudă sau se plînge, sau se strigă „bravo“, sau toate trei. Acolo ai ocazia să spargi experiența filmului la final, cînd pe scenă urcă echipa, care uneori stă la aplauze, alteori la povești.

● The Assistant (Panorama, regia Kitty Green) este portretul asistentei perfecte într-o zi de muncă, ceva mai mult de 14, cît înseamnă o zi-lumină la o companie mare de producție, unde dacă ești asistent manager  te trezești cu noaptea în cap să deschizi biroul și ești ultima care pleacă de acolo, pentru că, nu-i așa, fiind mîna dreaptă a șefului, fără tine nu se poate. Fata noastră (Julia Garner, o știți din Ozark) este o junioară extrem de serioasă. Aflăm la un moment dat că visează să se facă producătoare și ne prindem din prima că locul în care lucrează este unul foarte bun ca pistă de pornire. Indiciul? Toată lumea, dar toată lumea din biroul ăla și din cele adiacente se teme de șef. Care șef nu își arată fața aproape niciodată. Îl auzim însă suduind și prin telefon, și din spatele ușii. Este genul de șef care are o grămadă de mingi în aer pe care doar el, ca un acrobat perfect, știe să le mînuiască, iar absența lui creează tremur și panică. La fel cum și prezența lui are aceleași efecte.

Dar filmul nu este despre el, ci despre ea, fata care vrea să facă perfect totul, care și-a dorit mult să ajungă acolo și vede un viitor pentru ea, dacă doar s-ar prinde cum anume poate învăța mai repede. Mai mult despre cinematografie și mai puțin despre strînsul urmelor amantelor din birou, spălatul farfuriilor întregii echipe de executivi și explicațiile în fața nevestei nervoase că i se ascund lucruri. E o treabă cu birourile mari și șefii din vîrful lor, o treabă care sare din subiectul #metoo-ului de fapt, deși filmul nostru are rădăcini puternice acolo. Ce arată povestea foarte bine e cît de nedreaptă, dar în același timp de neevitat e situația aia în care un angajat mic și irelevant, în marele angrenaj al companiei, ajunge să știe tot, și ce nu vrea, și ce n-ar fi cazul să știe: anume că cei puternici și extrem de ocupați sînt coruptibili, fie la nivel moral, fie la nivel material, dar chiar și așa, a lor este și va rămîne împărăția (cel puțin atîta timp cît lucrurile rămîn pe un făgaș legal).

● Kod und Blod / Wildlands (Panorama, regia Jeanette Nordahl). Titlul original se traduce Flesh and Blood – Trup și suflet ar fi pe românește. Regizoarea și scenarista însă s-au declarat mulțumite cu Wildlands / Ținuturile sălbatice. Poate pentru că pe undeva e un adevăr general valabil dacă îl privești dinăuntrul unei familii: tot ce e în afara noastră e sălbăticie și trebuie să ne învățăm puii să se descurce: să vîneze, să se apere.

Scenarista povestea că s-au gîndit mult la faptul că un făt care crește în burta unei mame stresate devine programat genetic să ajungă mai rapid la pubertate. Că sînt atîtea lucruri stabilite fără nici un input real din partea noastră, cum e familia în care te naști.

● Wildlands spune povestea unei adoles-cente (Ida) care se tre-zește dintr-un accident de ma-șină cu mîna ruptă, mama moartă și o relocare rapidă la singurele rude pe care nici măcar nu și le mai amintește bine. Este vorba despre mătușa ei și cei trei verișori, băieți mari, musculoși, uniți și bătăioși, cum doar frații pot fi. Băieții mamei. Care mamă este drapată în aur, satin și cocoțată pe tocuri pe care pășește cu siguranța femeii care a ajuns fix unde vrea și nu are nici o intenție să lase hățurile din mînă.

Mama (Sidse Babett Knudsen) este nu doar mamă de băieți mari, ci și șefă de afacere mafiotă. Pe românește, camătă. Împrumută bani și apoi băieții îi recuperează. Ida intră în familia asta și nu i se întinde nici o perdea între ea și adevăr. Doar spectatorul este cruțat de amănuntele sîngeroase. Povestea apelează la una dintre cele mai umane senzații – nevoia de a aparține. Cînd ai o adolescentă singură pe lume și proaspăt traumatizată și o familie care o primește cu brațele – și cîte brațe – deschise, alegerea devine simplă, iar moralitatea, binele și răul devin chestii discutabile. Wildlands e pe cît de scurt, pe atît de uman. În doar 88 de minute îți dă și povestea Idei, prinsă între nevoia de a avea o familie, și puternica senzație că nu e deloc bine ce se întîmplă în jurul ei.

● „Jur să apăr ființa statului“, se aude la un moment dat în Tipografic Majuscul, un film în care nevoia de a aparține devine obligația de a aparține. Domnul care citește raportul are ochii foarte roșii și privirea obosită. Îți imaginezi că este al nu știu cîtelea document similar pe care îl redactează, corectează. Anul este 1981, Botoșani. Dacă s-ar fi întîmplat mai demult, fapta ar fi însemnat închisoare. Acum, însă, tinerii care săvîrșesc acțiuni împotriva statului sînt anchetați și apoi ținuți aproape spre reintegrare și reabilitare. Fapta este o serie de slogane despre libertate și nevoia de sindicate, scrise cu cretă, cu majuscule, pe pereții unor clădiri.

„Era răcit, lua medicamente zilele alea.“ O mamă care nu zîmbește niciodată se jură că va face orice îi va sta în putere pentru a-și pune copilul pe traiectoria corectă. Copilul, făptașul, Mugurel, 17 ani la vremea aia, nu pricepe de ce mama promite pentru el. De unde să știe ea ce face el, de ce să spună el că face de nebun sau de prost cînd nu e nici una, nici alta?

În film vedem doar fețe de oameni care ne vorbesc, ochi în ochi, citînd cuvînt cu cuvînt din rapoarte de Securitate. Auzim mărturii, convorbiri înregistrate și în spatele vocilor calme sînt ochii obosiți, maxilarele încleștate și senzația că toată frica și tăcerea din perioada aia trec prin ecran și te strîng de gît. Printre rapoarte se înșiră încolonate frumos imagini de arhivă care încep domol, cu cîntece, mai o rețetă, mai o anchetă despre cei surprinși claxonînd, încă un cîntec, copii fericiți, medalii, pînă cînd lucrurile se leagă într-o imensă horă a unirii. Și simți cum generații întregi, de la cei mai mici fii ai statului pînă la cei mai mari, cu toții produși angro pentru a bine-servi și a se convinge unul pe altul că e bine să bine-servești, se întorc pe toate părțile în filmul ăsta care se simte ca un mutant SF, adevărat.

Crăița Nanu este scenaristă și selecționer de festival.

Credit foto „Tipografic Majuscul”: Silviu Gheție

Mai multe