„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI

Documentarul Delta Bucureştiului, narat de actriţele Sandrine Bonnaire şi Ada Condeescu, este regizat de Eva Pervolovici și a fost recompensat cu premii importante la festivaluri de film de pe întreg continentul. Ea avansează în film o perspectivă memorialistică foarte personală, documentînd povestea monumentului istoric Mănăstirea Văcărești, devenită în anii ’50 închisoare politică și dărîmată cu brutalitate de Ceaușescu în 1984. Pornind de la o tapiserie primită de la Lena Constante, regizoarea reconstruiește ca într-un mozaic bucăți dramatice din viața unor personaje simbol care au născut într-una dintre cele mai frumoase mănăstiri din Europa. Mărturiile lor se suprapun ingenios peste imaginile locului remodelate de timp. Eva Pervolovici a stat de vorbă cu cititorii revistei.

Vechea mănăstire Văcărești a cărei istorie o documentați în film a funcționat între anii ’50-’60 ca închisoare politică. Cum ați ajuns la mărturiile personajelor feminine simbol Lena Constante și Ileana Samoilă?

O parte din fostele deținute politice și-au publicat memoriile în Franța: am ajuns la ele prin intermediul paginilor scrise, ce se pot consulta la Biblioteca Națională din Paris. Este cazul Lenei Constante cu Evadarea tăcută, al Madeleinei Cancicov cu romanul Le cachot des Marionettes quinze ans de prison, Roumanie 1949-1964 și al Adrianei Georgescu-Cosmovici, La început era sfîrșitul. Dictatura roșie la București, carte scrisă cu sprijinul Monicăi Lovinescu. Sînt trei cărți importante ce ar trebui să ajungă cît mai ușor la publicul din România.

Două dintre ele  au apărut la Editura Humanitas...

Asta e foarte bine. De altfel, Lena Constante ne era prietenă de familie și mi-a dedicat o tapiserie. Din nefericire, nici una din cele trei scriitoare nu mai era în viață la momentul filmării, am reușit să găsesc imagini de arhivă doar cu Lena Constante.

În ceea ce privește deținutele politice încă în viață, am fost ajutată de Fundația Academia Civică, înființată de Ana Blandiana. Romulus Rusan a contactat pentru mine persoanele care urmau să aibă un rol principal în film, Ileana Samoilă și Aristina Pop Săileanu.

Naratorul din Delta Bucureștiului alternează limbile franceză și română prin vocile a două mari actrițe: Sandrine Bonnaire și Ada Condeescu. Este franceza mai potrivită confesiunilor de acest tip tocmai pentru că marchează o poetizare și o detașare în urma unei traume?

Am ales franceza pentru că este limba în care decid să scrie cele trei scriitoare mai sus-menționate. Într-un interviu, Lena Constante povestește că a început să redacteze Evadarea tăcută la Paris; scriind în franceză se simțea protejată, ca și cum ar fi o limbă secretă pe care Securitatea nu o poate înțelege. Pentru Madeleine Cancicov, limba franceză era în primul rînd poezia: recita versuri în închisoare, ca să se „protejeze” de atrocitățile din jur. În închisoare, nu avea dreptul la stilou și hîrtie: și-a scris cartea în gînd, repetînd zi de zi, an de an, paragrafe pe care le-a așternut pe hîrtie imediat după eliberare. Adriana Georgescu-Cosmovici are un destin de roman, ar merita un film doar pentru ea. Își scrie cartea la Paris, după ce a evadat de la Văcărești și a fugit din țară, în 1951. În perioada respectivă, disidenții nu erau bine priviți în Occident – nu se cunoștea încă fața ascunsă a dictaturii, francezii se declarau comuniști și îi considerau fasciști pe cei ce fugeau din România. De altfel, Adriana (Georgescu-Cosmovici, nota red.) a fost victima unui atentat la Paris după publicarea cărții, orchestrat probabil de Securitatea infiltrată acolo.

Documentarul recuperează și istoria grandioasei reședințe domnești care a fost terminată în secolul al XVIII-lea. S-au păstrat o parte din cărți sau din icoane? A fost complicat să dezvoltați prin film partea de cercetare a locului?

S-au păstrat într-adevăr o parte din icoane și o parte din fresce, salvate înaintea demolării de o echipă de studenți condusă de profesorul restaurator Dan Mohanu. A fost impresionantă întîlnirea cu aceste persoane care au salvat ce au putut, într-un timp foarte scurt, în plină iarnă, în condiții dificile, pe schele improvizate. Bineînțeles, nu s-a putut păstra decît o foarte mică parte, de exemplu reprezentarea Apocalipsei, la intrarea în Văcărești, a dispărut pentru totdeauna.  Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești, felul în care un loc se transformă și își schimbă funcțiile odată cu trecerea timpului.

Într-una dintre secvențe apar cîteva fotografii cu Lena Constante realizate de istoricul Mihai Oroveanu. Unde se află aceste fotografii și de ce ați ales să le puneți în valoare?

Mihai Oroveanu a realizat o serie de fotografii impresionante cu mănăstirea Văcărești, iarna, în plină demolare. Le-am pus în valoare în film pentru calitatea aproape onirică, ireală, a acestor clișee alb-negru.

A fost experiența investigației asupra locului un proces anevoios sau ați știut de la bun început ce anume va cuprinde scenariul?  

Scenariul s-a dezvoltat în același timp cu cei cinci ani de filmare. Singurul lucru pe care îl știam de la început era că vreau să fac un film despre „straturile istoriei” în Văcărești, pe mai multe fire temporare.

Au existat personaje pe care nu le-ați putut „recupera”?

Bineînțeles, din cei cinci ani de investigații, întîlniri, interviuri, nu am putut păstra totul. De exemplu, am decis să renunț la interviul cu un bărbat născut în închisoare, pentru a mă concentra pe o perspectivă feminină. Am renunțat la mai multe interviuri cu istorici de artă, dîndu-mi seama la montaj că vreau să păstrez doar emoția femeilor prizoniere politice.

Ați filmat timp de cinci ani în locul în care ați copilărit. Ce reprezintă pentru dumneavoastră ca artist acest teritoriu reocupat și cicatrizat într-o oarecare măsură prin cinema?

E greu să răspund într-un singur paragraf, cred că filmul în sine este răspunsul cel mai bun la această întrebare: este un film despre un teritoriu și transformările acestuia, prin cinema încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc.

Tema marginalizării este unul din leitmotivele construcției documentarului.

De ce ați ales să completați harta personajelor prin includerea familiei de romi deja documentată de Radu Ciorniciuc în filmul Acasă, My Home?

Filmul meu este despre diferitele straturi de istorie ce se suprapun peste același loc, tema principală fiind memoria, ce rămîne dintr-o suferință colectivă. Familiile care au ocupat acest spațiu fac parte din istoria lui, din transformarea prin care a trecut. Cele două filme, chiar dacă au personaje comune, sînt complementare și total diferite.

Ați lansat documentarul la MARe (Muzeul de Artă Recentă). Unde va mai circula el și ce reacții ați avut pînă acum din partea publicului?

Filmul va fi prezentat și la Muzeul Literaturii Române în septembrie, cu o lectură de texte, și va avea un turneu prin toată țara. Pînă acum am avut reacții pline de emoție și aștept cu nerăbdare întîlnirea cu un public cît mai larg.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU

Foto: Delta Bucureștiului

Mai multe