„Încă nu sîntem foarte conștienți că trăim în comunitate“ – interviu cu Lavinia BRANIȘTE

Sonia ridică mîna (Polirom, 2019), cel mai recent roman al Laviniei Braniște (n. 1983), cartografiază o generație, cea a tinerilor născuți imediat după Revoluție. Sub pretextul unei investigații asupra comunismului, pornind de la relația dintre Zoia și Elena Ceaușescu, Sonia pune (și își pune) întrebări, discutînd despre urmele pe care le lasă traumele din copilărie, despre relații familiale și intimitate, slujbe, anxietăți, refugii.

Ce-a fost mai întîi, titlul sau povestea?

A început cu povestea. Cartea a avut un alt titlu de lucru pînă pe la jumătate, însă era ceva prea simbolic, prea vag, care nu-mi plăcea. Mi-am dat seama că începeam să mă obișnuiesc, să identific cartea cu el, așa că trebuia să găsesc urgent adevăratul titlu al romanului. Am început să recitesc din ce scrisesem pînă atunci și am luat titlul dintr-o scenă care nu e, însă, cea care apare pe clapeta cărții, de la evenimentul cu bărbații burtoși. E scena în care ridică mîna să arunce o carte într-o pubelă. Atunci e prima dată cînd ridică mîna în roman. Am rămas fixată pe momentul respectiv și mi s-a părut un titlu bun, care te invită.

În carte se discută despre comunism, se fac anumite săpături, se disecă, se pun întrebări. Cum te-ai documentat în privința acestei perioade?

Prima carte pe care am citit-o a fost cea a lui Mitică Dragomir (Meciurile vieții mele – n.r.), pe care mi-a pus-o în brațe un prieten. Povestea a început așa: auzisem zvonul că în ’74 s-ar fi închis Institutul de Matematică, aceasta fiind un fel de pedeapsă a Elenei pentru Zoia, care ar fi dispărut de acasă un week-end. Mi l-a spus, la o cafea, o prietenă al cărei soț a lucrat la Institut înainte de ’90. M-am gîndit în primul rînd la relația mamă-fiică, mi-am zis că nu e posibil să fii mamă, să ai o fată și atîta putere, și să te porți așa. Am vrut să scriu eu povestea asta de atunci, din ’74, sau să-mi imaginez cum ar fi fost. Mi-am dat seama imediat că ar fi prea greu și că n-am cum s-o scriu, dar am rămas agățată de subiectul ăsta. Apoi mi-a venit ideea asta, s-o pun în ramă și să scriu despre cineva care nu poate scrie din toate motivele din care nu poate scrie Sonia, și din care nici eu n-aș fi putut să scriu povestea.

Care a fost cel mai dificil lucru în scrierea romanului?

Puterea de a mă reapuca de el după perioada de documentare. Și apoi disciplina de a scrie, asta e cel mai dificil tot timpul cu orice carte.

Sonia are mai multe încercări de a merge la psihoterapeut. Crezi că, după 30 de ani, România are nevoie de terapie?

Cred că da, avem nevoie să vorbim mai mult și mai deschis despre unele lucruri, deci o terapie de grup ne-ar prinde bine.

„De ce ții minte numai lucrurile nasoale?“, o întreabă mama pe Sonia. Copilăria și relația cu părinții ne preocupă din ce în ce mai mult. Dar în ce măsură ne definesc (sau permitem să ne definească) aceste întîmplări „nasoale“ din trecut?

Cred că ai răspuns tot tu. Exact cît ne permitem să ne definească, atîta ne definesc. Citesc multe cărți de psihologie pentru că mă interesează oamenii și relațiile dintre ei și le citesc mai ales pentru poveștile de acolo. Pentru studiile de caz. Dar a ajuns să mă cam obosească obsesia asta de a învinovăți părinții pentru orice. Au făcut și ei cît au putut și cît au știut, și cei mai mulți dintre ei cu cele mai bune intenții. Și eu, dacă aș fi părinte la un moment dat, cu siguranță aș greși enorm. Nu știu dacă nu cumva e o modă trecătoare în psihoterapie de a pune totul pe seama traumelor (reale sau nu) din copilărie, pe niște erori de operare ale părinților.

Pentru că scrii și cărți pentru copii, te‑ai gîndit și la o carte în care să explici comunismul pe înțelesul celor mici?

Nu, nu m-am gîndit la asta niciodată. Am primit însă la un interviu o altă întrebare, ce i-aș spune unui copil mic despre comunism astăzi. M-am gîndit și atunci, și după ce s-a terminat interviul, și nu cred că i-aș spune, așa, din senin, o poveste despre comunism. Dacă ar avea întrebări, aș încerca să le lămuresc, dar altfel nu știu dacă un copil mic e la vîrsta la care are nevoie să știe aceste lucruri. Cred că mai degrabă și le clarifică el mai tîrziu, în adolescență, în tinerețe, cînd va fi suficient de lucid cît să sorteze sursele și să-și clarifice exact ce-l interesează. Nu spun că n-ar fi utile cărți pentru copii în care să li se explice niște realități ale istoriei nostre recente, dar nu mă văd pe mine scriind asta.

„Pogorîrea literaturii“

Dacă ai putea schimba un lucru la societatea actuală, care ar fi?

Mi-aș dori ca oamenii să se asocieze mai ușor, să fie mai deschiși la gîndul asocierii, profesional sau altcumva. Mi se pare că încă sîntem reticenți la gîndul asocierii, fiecare se salvează cum poate și se salvează singur. Încă nu sîntem foarte conștienți că trăim în comunitate și că trebuie să ne intereseze și cei din jurul nostru. E important să dezvoltăm o cultură a asocierii, să facem parte din cluburi încă de mici, să avem colegi și prieteni și să facem lucruri împreună. Asta mi-ar plăcea să văd mai mult în România.

În colecția de scrisori Dragă Virginia (Black Button Books, 2019), spui că „te expui în scris“. Tindem, parcă, tot mai mult, spre ficțiune cu caracter autobiografic. De ce?

Poate e o pogorîre a literaturii printre oameni. Sau poate nu mai simțim literatura atît de departe de noi, atît de sus deasupra noastră. De asta apreciază oamenii mai mult genul ăsta de literatură și poate și scriitorii simt nevoia să aibă o voce mai personală și mai caldă, mai apropiată de cititor. Nevoia de ficțiune cred că e satisfăcută de filme, de seriale, de jocuri, alte forme de entertainment.

Dar nu ți s-a întîmplat să te confunde cititorii cu naratoarele romanelor tale?

Ba da, și a fost obositor la început să tot explic pînă unde e una și unde începe cealaltă. După aceea, mi-am dat seama cam ce vor să audă oamenii și uneori, recunosc, le spun ce vor să audă, pentru că e obositor s-o iau de la capăt cu explicațiile. Asta e, pînă la urmă îți asumi.

Anul trecut, te-ai întors în orașul natal (și) pentru a scrie. Ce ai la Brăila și nu ai găsit altundeva?

O casă, în primul rînd, una fără chirie, și asta e foarte important. E o casă cu foarte multă liniște, pe care o apreciez foarte mult, o liniște cum n-am avut pe unde am stat în alte orașe în prima tinerețe. Locul e foarte bine izolat, nu aud nimic și nu mă deranjează nimeni. Încă am tihna aia din vacanțele de vară, de cînd eram studentă. Am grădina, bolta de vie, mici chestii din copilăria mea și o minimă apropiere de natură de care am nevoie. Sînt lucruri prețioase pe care le am acolo. Mă alienează foarte mult să stau la bloc între betoane și să aud cum curge gunoiul pe țeavă de la etajul zece pînă în tomberon.

Interior zero a fost tradus în germană, în 2018, iar în prezent te afli într-o rezidență literară în Elveția, timp de șase luni. În ce privințe sînt străinii curioși legat de scriitorii români?

În 2019, am călătorit cu o serie de evenimente în Germania și Austria, iar acolo oamenii m-au întrebat foarte mult despre proteste, despre corupție și, bineînțeles, despre Ceaușescu și România postcomunistă. Dar cel mai mult și mai mult, ce știau ei din știrile internaționale erau protestele și anticorupția. M-am trezit la evenimente literare vorbind mai mult despre politică decît despre literatură. Evenimentele literare acolo se desfășoară altfel, sînt altfel de discuții. Am descoperit, cu această ocazie, că-mi place foarte mult în România la lecturi. Mi se pare că noi știm care e treaba cu politica și nu mai dezbatem asta și la lansarea de carte, ci vorbim mai mult despre literatură. Avem o abordare mai degrabă estetică, vorbim despre stil și asta îmi place. Pe cînd aici e curiozitatea față de o țară, pe care ei încearcă să o satisfacă citind literatură, ceea ce mie, ca scriitoare, mi se pare un pic ciudat. Ar trebui să fii liber să scrii ficțiune, poate să fie orice acolo. Însă îmi spunea cineva din Norvegia că acolo, de exemplu, se discută mai mult prin prisma psihologiei personajului, totul e în cheie psihologică, deci dacă ar fi dezbătută acolo cartea, ar fi cu totul altceva. Deci fiecare cultură are abordarea ei.

De unde a venit curajul de a fi scriitoare, de a vrea să trăiești din scris în România?

Nu trăiesc din scris, de fapt, și cred că nici cei mai vizibili dintre scriitorii noștri nu trăiesc din asta. Îți trebuie și alte activități, și alte surse de venit. E drept că în ultimii doi sau trei ani preocuparea care m-a acaparat cel mai mult a fost scrisul. Sînt într-un moment în care îmi permit să fac asta și am și energia necesară. Dar nu știu cît o să dureze. Nu știu dacă e neapărat o chestiune de curaj. Mai degrabă aș spune că toate celelalte încercări profesionale au eșuat și m-am trezit că mi-a rămas doar asta.

Ca să închei, parafrazînd-o pe Sonia, „crezi c-o să apucăm pensia“?

Eu, pentru mine, nu cred. Celorlalți le doresc din suflet.

a consemnat Cristina ȘTEFAN

Foto: Adi Bulboacă