Înăuntru și în afară
De fiecare dată cînd iese soarele, cei trei frați se grăbesc la fereastră, acolo unde lumina decupată de dreptunghiul ferm al cercevelei se așterne pe covor. Fasciculul pune în evidență o multitudine de fire de praf, aflate într-un du-te-vino imposibil de anticipat și care dispar imediat ce intră în umbră. Sînt irezistibil atrași de lumina directă și își flutură mînuțele în aer, proiectînd umbre stranii. Rîd senin, cu bucuria simplă a copiilor atunci cînd văd o pasăre, un fluture, o floare sau un nor.
Pe stradă bat mingea cîțiva băieți. Deși aflate în centrul orașului, casele sînt vechi și sărăcăcioase. Tencuielile au căzut, balcoanele au ruginit, soclurile au putrezit, iar din subsoluri vine un aer fetid. Toate casele au etaj, uneori chiar mansardă. Băieții se joacă, dar încă nu au început jocul. Sînt în perioada de tatonare, de evaluare a celorlalți, momente cruciale în buna întocmire a unei echipe cîștigătoare. Un pic de neatenție și pici în echipă cu unul slab, apoi pierzi toată seara. Ușa unui balcon se deschide și apare o fată. Nici nu-i privește pe băieți, ci se uită în lungul străzii, așteptînd, poate, pe cineva. Însă prezența ei este magnetică, iar sportivii nu se mai pot concentra la ce făceau. Ridică privirile și încearcă să intre în vorbă, fără prea mare succes, căci fata îi cunoaște și știe exact cîte parale fac. Atunci, unul mai îndrăzneț aruncă cu mingea în sus, în încercarea de a o deranja, dacă altfel nu-i pot atrage atenția. Mingea zboară prin dreptul capului fetei care încearcă să-i ignore, deși este din ce în ce mai dificil. O aruncare precisă și mingea aterizează chiar în balcon. Se lasă un moment de tăcere încărcată de stupoare, de care fata profită pentru a intra în casă, iar mingea rămîne ostatică la etaj. Băieții, de necaz, pleacă fiecare la casa lui.
Ultimul client se lungește la vorbă nepermis de mult, ținîndu-l peste program pe barmanul care a închis casa de multișor. Afară s-a înnoptat de-a binelea și nu mai trece nimeni pe stradă. Prin vitrină, barmanul pare fortificat în spatele unor vrafuri de băuturi și pungi de chips-uri aliniate după culori, vitrine cu pateuri și automate de bere, pe care clientul încearcă, zadarnic, să le depășească și să reducă distanța, avînd de împărtășit chestiuni personale care impun apropierea interlocutorului la depărtare de o șoaptă. Chelnerița a terminat de spălat mesele și pe jos, iar acum s-a așezat, obosită, la o masă, așteptînd plecarea străinului și împărțirea bacșișului din care își va cumpăra de-ale gurii. Cu părul încă legat la spate și îmbrăcată foarte modest, stă desculță, iar pantofii care au chinuit-o toată ziua zac în apropiere. Terminarea conversației va însemna că poate să plece acasă, dar și că va trebui să-și pună, din nou, pantofii.
Alpiniștii utilitari au coborît pînă la jumătatea imensei clădiri de birouri, cu pereți cortină din sticlă reflectorizantă. Pentru ei, ziua de muncă înseamnă să curețe un sector al fațadei, cu lățimea de zece metri, pornind de la terasă și ajungînd la parter. Stau agățați în gol, cu haine groase și căciuli, căci, la înălțime, bate vîntul. Unii coboară mai rapid, alții mai lent, în funcție de mizeria de pe sticlă. La ora mesei, se opresc și scot sandviciurile, pe care le desfac cu mare atenție să nu le scape jos. Unul observă cît de urît este colegul în oglinda care îi deformează trăsăturile feței doar un pic, cît să-i umfle rîsul pe toți. Colegul se supără și încearcă să-i dea vecinului o palmă peste sandvici, să i-l zboare zece etaje mai jos. Acesta se eschivează elegant și toți șase încep o oscilație punctată de brînciuri și evitări. La interior, un CEO important o roagă pe secretară să sune la alpiniști ca să înceteze garagața pentru că pică negocierea cu japonezii. Fata sună, dar degeaba, pentru că alpiniștii au doar două mîini și acum mănîncă.
Un copil internat după o intervenție chirurgicală își așteaptă mama, însă orele de vizită trec una după alta și ea nu apare, căci nu a primit învoire de la serviciu. Copilul stă lungit în pat și vede cum, rînd pe rînd, părinții celorlalți pleacă. Evaluează, cu oarecare tristețe, borcanele de compot, pulpele de pui și fructele aduse de rude în completarea unui meniu de spital dietetic și sărăcăcios. E ora cinci și un sfert, iar programul de vizite s-a încheiat de cincisprezece minute, cînd copilului i se năzare că aude vocea mamei. Se uită la ușă, nimic. Se uită în salon, nici atît. Se uită pe geam și vede ce vedea în fiecare zi, coroanele verzi ale plopilor din curte. Închide ochii și aude, de data asta distinct, vocea mamei, venind de afară. Se ridică, își pune papucii și iese în balcon. Privește în jos și, cu greu, o zărește pe mama tupilată după gardul viu, făcîndu-i semne. Convinsese paznicul să o lase în curte cinci minute pentru a-și vedea copilul operat și era esențial să nu o vadă vreun medic, pentru că paznicul și-ar fi luat un perdaf. Clandestinitatea și complicitatea fac mai mult decît o banană, iar copilul se întoarce în salon radiind.
Foto: flickr.com