Improvizații despre un profesor emeritus: Florin Mihăilescu

Sînt printre aceia care, privilegiați fiind, îl cunosc pe Florin Mihăilescu de multă vreme. L-am întîlnit prima dată cînd aveam 14 ani, era cu Svetlana Mihăilescu, soția lui (excepțional pictor de costume, da, asta este o vocație și o meserie), și pot mărturisi aici, la mulți ani distanță, că ceea ce m-a impresionat a fost, în capul meu de adolescentă, cît erau de frumoși, amîndoi. Împreună și separat.

Frumoși în sensul acela al filmelor lui Truffaut. Interiorizați, neliniștiți, inseparabili, plini de încrederea senin acceptată a propriei vocații, lipsiți de ifose… doi artiști. Curînd, aveam să pricep că ceea ce îi distingea cu adevărat era faptul că aveau talent. Împreună și separat.

De la Secvențe, al lui Tatos, la De ce trag clopotele, Mitică, al lui Pintilie, și Iacob, al lui Daneliuc, dar și în filmele făcute cu Stere Gulea sau Dan Pița, Florin Mihăilescu este unul dintre acei oameni pe care îi poți numi maeștri în sensul cel mai puțin pretențios.

Acum un an, în plină pandemie, am văzut la cinematecă Există joi al lui Adrian Petringenaru (un film din anii ’80) și e impropriu să descriu emoția pe care mi-a stîrnit-o camera, fiindcă fără să vezi cum e filmată această peliculă, orice descriere analitică rămîne de prisos.

Așezat cu Svetlana în sală, Florin Mihăilescu se uita aparent fără expresie la o muncă din alte timpuri a cărei strălucire, cu siguranță, nu îi diminua simțul autocritic. Nu știu la ce s-a gîndit în timpul filmului, dar a găsit cu siguranță multe detalii care pe el l-au deranjat, într-o construcție care, pentru mine, ca imagine, era flawless.

Ca artist, Florin Mihăilescu și-a pus amprenta pe zeci de creații extraordinare; ca educator, a format, a acompaniat, a certat și făcut să crească multe generații de operatori hors-concours. Primind de la Senatul UNATC distincția de profesor emeritus, Florin Mihailescu, artistul și profesorul, a ținut un discurs pe cît de sintetic, pe atît de nostalgic și de încărcat de reală preocupare. Vorbind despre cum i se pare că se face azi film, el a spus că vede o cameră mare, albă, goală, cu perdele care flutură și printre care se mai strecoară, din cînd în cînd, o adiere strălucitoare, și cam atît…

E o frază care dă de gîndit provenind de la un împătimit, timp de cincizeci de ani, de camera de filmat și de sala de proiecție. Înțelesul adevărat a ceea ce a spus mi s-a revelat însă anul acesta, la TIFF, văzînd filme de Eric Rohmer, una dintre binevenitele și atît de necesarele retrospective pe care festivalul le programează. Nimic din această retrospectivă a marelui regizor nu te face să te gîndești la o cameră goală, albă, cu energie moartă. Dimpotrivă. Filmele îți renasc mintea și spiritul, îți încearcă emoția, îți verifică sensibil rafinamentul și te obligă să dai timp contemplației, să interacționezi cu opera de artă, ca să te lași transformat de ea și ridicat din cotidian. Așa a fost, cîndva, cinema-ul, exclami în gînd. Acum, spațiul acela – traversat de sensibilitate, de gînduri nespuse, încărcat de „un timp inteligent“ – s-a evaporat sub povara tehnologiilor și a trăirilor prefabricate, rapide și formale.

Apoi, văzînd Întregalde, filmul lui Radu Muntean, am reformulat în termenii Noului Val afirmația lui Florin Mihăilescu. Filmul acesta al lui Muntean are o calitate de turnesol, de oglindă întoarsă cu luciditate și franchețe către lumea de azi și, mai ales, către artificialitatea ei – lipsită de farmec, dar plină de pretenții. Vedeta filmului este un neprofesionist care își interpretează rolul fără greș și care este absolut spectaculos în autenticitatea lui. Construită cu precizie absolută, povestea pare să fie despre empatie, generozitate reală, izbirea între lumea orașului și cea rurală, între minciună și adevăr.

Personajele de la oraș sînt, toate, marcate de furia despre care Muntean vorbea deja în primul lui film. Cele de la sat sînt marcate de acceptare și umor. Care dintre ele știe mai bine, oare, ce este viața?!

Așa ca mai toate filmele bune din Noul Val, e un film al cărui final e povestea însăși.

Florin Mihăilescu nu vrea să contemple, însă, această formă de artă cinematografică, în care esteticul ia doar forme aspre, nefinisate, răvășite de amprenta profană a lui „ca în viață“.

Lumea s-a schimbat, arta s-a schimbat.

Poate că, tocmai de aceea, e cu atît mai important să asculți ce are de spus cineva care a jucat și a filmat Secvențele lui Tatos. Fiindcă, aș îndrăzni să spun, între aceste două lumi estetice ale cinematografiei contemporane descrise mai sus ar fi necesare mai multe punți și mai puține perdele.

Profesor emeritus, cu siguranță. Dar și un amănunt personal și o calitate mult mai rară: ca prieten, Florin Mihăilescu este unul dintre puținii care merită, cu adevărat, acest cuvînt.

Corina Șuteu este expert în politici culturale și fost ministru al Culturii.

Foto: captură YouTube