„Green Hours a fost o scenă a libertății și o plasă de siguranță pentru artiștii independenți...” – interviu cu artiștii Cinty IONESCU și Mihai IORDACHE –

Green Hours Live(s) este o expoziție multimedia curatoriată de Cinty Ionescu și este însoțită de muzica lui Mihai Iordache. O instalație care reconstituie memoria unui spațiu artistic independent care a prins contur încă din anii ’90. Ați văzut în acest proiect un gest edificator? Cum arată istoria artistică a Green Hours?

C.I.: Mai întîi, e foarte greu să vorbești de o singură generație – fiind vorba de o istorie de aproape 30 de ani, aici s-au succedat mai multe generații, de fapt. Cînd m-am apucat de lucru, am împărțit istoria în trei decade, foarte diferite sub raport artistic și al viziunilor: anii ’90, anii 2000 și ce s-a întîmplat după 2012-2013, cînd a avut loc Occupy Green Hours. Nu știu ce anvergură are deocamdată acest proiect, dar miza lui a fost să ne pună pe gînduri puțin, să medităm la toată istoria locului care pentru mine a fost un fel de acasă. Ne-am simțit foarte conectați cu locul pentru că aici am fost mereu liberi din punct de vedere artistic. Cînd eu am început să lucrez, aici exista o estetică complet diferită față de atmosfera prevalentă în cadrul teatrelor publice. Puteai să abordezi orice subiect și exista o cu totul altă atitudine în comparație cu teatrele de stat. Acolo erau multe tabuuri și constrîngeri, iar libertatea cred că rămîne cel mai important aspect legat de Green Hours. Aici au debutat zeci de artiști, mulți dintre ei intervievați în cadrul proiectului. La momentul debutului lor, era greu de imaginat ca un teatru de stat să le găzduiască producțiile. La începutul anilor 2000, conceptul de teatru independent nu prea exista. Primele teatre independente bucureștene au fost Teatrul Act și Teatrul LUNI de la Green Hours, cu oferte teatrale diferite, iar acestea au devenit sursa de inspirație și punctul de plecare al teatrelor apărute ulterior.

M.I.: Muzical vorbind, înainte de Green Hours a mai existat în București un loc numit „Lăptăria lui Enache”, care era într-un spațiu tehnic al Teatrului Național și care s-a extins cu terasa de mare succes numită „La Motoare” – de aici a început totul. În acel spațiu tehnic lung se cînta jazz înainte să se cînte la Green Hours și de aceea se cînta joi aici, ca să nu se suprapună concertului de sîmbătă de acolo.

Ai lucrat aici, Cinty, cu o arhivă foarte generoasă (incluzînd mărturii și interviuri). Care a fost viziunea ta la început și cum s-a modificat aceasta în timpul procesului de lucru?  

C.I.: Eu am deja o experiență de lucru bazată pe mărturii. Am făcut mai multe proiecte de-a lungul timpului, în formate diferite, dar bazate pe documentare directă, prin interviuri: de la propuneri performative la documentare interactivă online. Green Hours Live(s) este o variațiune care urmează o structură de lucru pe care am tot practicat-o. Cred foarte mult în nararea istoriilor prin mărturii subiective ale oamenilor și m-a pasionat dintotdeauna abordarea de acest tip. Jumătate din interviurile care au fost incluse au fost realizate în 2013, pe cînd nu aveam în minte o expoziție despre istoria Green Hours, dar intuiam valoarea demersului și a creării unei arhive. Am filmat în 2013 diverse materiale pentru că Voicu Rădescu, inițiatorul și managerul Green Hours, era în pericol de a-și pierde spațiul de pe Calea Victoriei 120, motiv pentru care foarte mulți artiști s-au adunat atunci în jurul lui și în jurul Green-ului dintr-un gest de solidaritate. 

Cum au fost anii 2012-2013 pentru viața artistică din Green Hours?

M.I.: Era ceea ce noi am numit Occupy Green Hours. Organizam spectacole în Green, nu se vindea băutură, ci erau evenimente clandestine destinate pur și simplu teatrului la care se intra pe bază de invitație. Am făcut acest lucru tocmai pentru că ne doream foarte mult să menținem funcția artistică a spațiului. Eu nu am organizat nimic per se în perioada respectivă, țin minte, însă am făcut muzica pentru piesele lui Ștefan Peca.

C.I.: A existat o serie de evenimente și manifestări artistice ca formă de rezistență, iar acestui moment i s-a dedicat un spațiu de sine stătător în cadrul expoziției – pe scările unde artistul vizual Dan Perjovschi a avut o intervenție dedicată Green Hours-ului în 2013, revizitată anul acesta în pregătirea Green Hours Live(s). În 2013, atît intervenția lui Dan Perjovschi, cît și documentarea mea au avut loc în cadrul unui show teatral site-specific serial, intitulat Green Hours! și inițiat de dramaturgul Peca Ștefan și regizoarea Andreea Vălean. Spectacolele acestei trilogii erau dedicate spațiului, iar repetițiile și spectacolele au avut loc clandestin, într-un Green Hours sub lacăt, la propriu. În perioada decembrie 2012 – martie 2013 am documentat acest proiect teatral site-specific și am făcut 25 de interviuri cu artiștii Green Hours-ului, precum și cu Voicu Rădescu. Ideea proiectului Green Hours Live(s) a luat naștere anul acesta, cînd am realizat alte 20 de interviuri și am început procesul de recuperare a arhivei Green Hours, care sper să fie continuat. Expoziția Green Hours Live(s) a însemnat contextualizarea arhivei mele personale și a arhivei Green Hours în încercarea de a reconstitui atmosfera, spiritul și istoria Green Hours. Este și un omagiu adus lui Voicu Rădescu, adică un omagiu pentru ceea ce noi am numit utopie voicu-rădesciană. 

Prin ce credeți că se singularizează proiectul Green Hours Live(s)?

C.I.: Pentru mine este (și) un proiect cu încărcătură personală, parcursul meu este profund legat de Green Hours, de Voicu și de întîlnirile avute aici. Este un spațiu al începuturilor, atît pentru mine, cît și pentru mulți artiști din zona de teatru. Green-ul a fost o platformă excelentă pentru artiștii emergenți, care azi sînt nume de referință, tocmai pentru că era un loc deschis pentru ei. A fost un spațiu de tip experiment, unde s-a încurajat explorarea unor estetici noi. Fapt care, din nefericire, în teatrele publice de la noi, nici măcar azi nu e fezabil, căci încă mai persistă niște structuri îmbătrînite, iar tinerilor li se oferă prea puțin spațiu de afirmare și libertate. La Green Hours tocmai asta era propunerea: să fie atrași cît mai mulți artiști tineri și foarte diferiți. Prin urmare, au coexistat foarte multe estetici, ceea ce e interesant pentru că, de obicei, în spațiile de acest gen se adună o gașcă, nu neapărat grupuri diverse. Ei bine, aici exact asta s-a întîmplat. Au venit artiști din zone foarte distincte, care poate nu ar fi coexistat în alte locuri, și care s-au dus în direcții foarte diferite, iar acest lucru i se datorează lui Voicu, pentru că el avea o curiozitate și o deschidere nemăsurate. Au existat nenumărate discuții de-a lungul timpului, i s-a reproșat lui Voicu de multe ori lipsa de implicare în curatorierea fenomenului artistic de aici. Cred că oferta culturală a Green-ului din perioada sa de glorie vorbea despre nevoile orașului și ale artiștilor. Deși în București au apărut foarte multe spații independente în ultima decadă, în continuare tinerii studenți sau proaspăt absolvenții nu au, de fapt, spații. În teatrele independente de azi nu e loc pentru ei, căci nu „vînd bilete”. Or, la Green Hours, noi am putut face cam orice, fără prea multe condiții. 

Cum a funcționat coeziunea pe scena locală a jazz-ului de după anii ’90? Și, mai mult, ce rol a jucat Green Hours ca spațiu mobilizator pentru voi? 

M.I.: La noi a fost puțin altfel decît în zona teatrului. Noi eram proaspăt ieșiți din comunism, perioadă în care au existat cîteva festivaluri, dar nu era mare acțiune cu jazz-ul. Pentru noi a fost foarte important după ’90 că s-au deschis cluburi, baruri. Jazz-ul este o muzică de club, iar pentru noi nu partea de experiment sau ce nu ni s-a permis să facem în altă parte au fost importante, ci simplul fapt că era un loc unde se putea cînta. S-au ivit după ’90 cîteva locuri destul de generaliste, „Lăptăria lui Enache” a fost primul. 

Care sînt principalele repere ale istoriei jazz-ului la Green Hours?

M.I.: Aici au existat două perioade în care au dominat două personalități muzicale: primul a fost Lucian Ban, care a venit de la Cluj și care căuta un loc unde să cînte la București. Cîntam la vremea respectivă în duet și astfel am ajuns la Green, unde l-am cunoscut și pe Voicu. Cu Lucian am cîntat prima dată. El a fost cel care a dat tonul activității muzicale în Green și asta a durat pînă în ’99, cînd a plecat la New York să studieze. Între timp s-a înființat Green Records, casa de discuri a lui Voicu, pe care practic a înființat-o ca să scoată primul disc al lui Lucian. Apoi a apărut și un al doilea disc al formației lui Lucian, Jazz Unit, în ’97. După ce a plecat Lucian Ban, a venit Vlaicu Golcea, care cînta cu contrabas în grupurile lui Lucian. Vlaicu a venit cu idei mai noi, cu sunete electronice. Am cîntat mult și cu Vlaicu, a fost primul care a introdus ideea de trupă de jazz, de acid jazz cu DJ. Al doilea disc al meu, produs de Vlaicu, sună ca un disc de-al lui Vlaicu, atît de puternică a fost influența lui. Între timp cîntau și nume mari: Tiberian, Nicolas Simion, Garbis Dedeian, Johnny Răducanu. Generațiile coexistau, aș putea spune că, în etapa de tinerețe, eu și poate Lucian am fost underground, dar ceilalți nu erau, deja erau nume consacrate. La noi era important să cîntăm undeva unde să fim plătiți. Laurențiu Bădescu și Mihaela Rădescu povestesc în piesa lui Ștefan Peca pentru Green Hours Live(s) despre diferitele faze ale biletului, moduri prin care s-a încercat sensibilizarea publicului pentru a scoate un ban din buzunar. 

În acest peisaj, cum îl vedeți pe Voicu Rădescu? Ce rol a jucat el pentru voi? 

C.I.: Pentru mine, Green Hours este Voicu Rădescu, „acest binom inseparabil”, a spus cineva pe parcursul documentării mele. Și, din această perspectivă, eu mă simt legată de Green Hours. Tot ce s-a întîmplat aici, din perspectiva mea, e mîna lui. Sigur că perspectiva mea asupra spațiului, pe lîngă faptul că este subiectivă pentru că este și personală, este totodată legată de activitatea teatrală a locului. Odată cu expoziția aceasta am încercat și o ordine în gînduri, în istoriile și în parcursurile noastre de aici pentru a reda cît mai bine această relație mixtă (între familiar și profesional) cu Voicu, pe care am avut-o  toți cei care am lucrat aici. Proiectul mi-a apărut ca o nevoie personală de a marca sfîrșitul vieții unui om care a făcut multe pentru viața culturală a orașului în ultimele trei decade. 

M.I.: Voicu era un om la care știam că ne ducem și la orice spune da. Am făcut toate demențele posibile aici. Pe de altă parte, Voicu ne-a ajutat să producem artă și a luat asupra lui multe din schema organizatorică. Știam că putem veni aici și putem face ceea ce vrem. Pentru noi nu era un efort să cîntăm, iar asta i se datora lui Voicu. În ultima parte a vieții sale, Voicu devenise foarte interesat de statutul artistului independent în societate. Preocupările lui și-au dovedit cel mai mult legitimitatea în pandemie, cînd ne-am dat seama că nu exista absolut nici o structură care să ia în calcul fenomenul artistic independent. Pentru mine, Voicu a fost și o sursă de inspirație: după ce și-a înființat propria casă de discuri, mi-am făcut și eu una. Brand-ul pe care l-a construit și Green Hours Jazz Fest au devenit la un moment dat un fel de simbol de consacrare locală, festivalul de la Green a ajuns un reper în lumea culturală a Bucureștiului și, mai ales, în lumea jazz-ului. 

Cît mai e un spațiu underground azi și în ce măsură timpul i-a adus o consacrare care a transformat Green Hours într-un loc mainstream?

M.I.: Niciodată n-aș spune că e „mainstream”. Mai întîi, eu am o reținere față de conceptul de „underground”, care mi se pare un fetiș supralicitat. Într-un fel, o tradiție muzicală similară a continuat aici și după ce noi nu am mai fost așa tineri, din punct de vedere muzical, ethos-ul care s-a creat aici prin noi a fost continuat de generația tînără a Anei Cristina Leonte, Sian Brie, Diana Miron sau 7th Sense.

C.I.: Pentru Voicu, „underground” însemna literalmente spațiul ăsta de jos, de la subsolul clădirii. Cred că „underground” a fost estetica anumitor spectacole, dar n-aș putea spune că Green Hours a fost underground și cu atît mai puțin că a fost mainstream. Aici au lucrat și artiști consacrați, și artiști aflați la început de drum. Green Hours, în contextul acestui oraș, este un spațiu greu de etichetat, acesta este și motivul pentru care i-am și dedicat o expoziție care să-i exploreze identitatea. Locuri precum Green-ul devin spații foarte importante pentru viața orașului. De-a lungul timpului au apărut și au dispărut spații iconice. Un oraș are o responsabilitate pentru acest tip de locuri. Pentru independenți n-a existat și nici acum nu există vreo plasă de siguranță, o iei mereu de la capăt. Această volatilitate marchează și spațiile independente, și artiștii independenți, iar Voicu știa foarte bine acest lucru și cred că de aceea îl preocupa statutul independenților. Iar clarificarea statutului lucrătorilor culturali independenți și al spațiilor culturale independente ar trebui să intre pe agendele de lucru pregătitoare ale unei țări în care se află următoarea Capitală Europeană a Culturii.

Interviu realizat de Ioana MOROȘAN