„Generația de acum minimalizează schizofrenia perioadei comuniste” – interviu cu Ligia CIORNEI

Anul pierdut 1986, debutul regizoarei Ligia Ciornei, merge pe firul exploziei de la Cernobîl, urmărind o poveste reală: deși copiii se nășteau cu malformații, avortul era în continuare interzis, prin Decretul 770, iar femeile erau controlate periodic pentru a se depista sarcinile timpurii. Într-un sat din Moldova, forțată de soacra ei să avorteze și lipsită de sprijinul soțului, Irina (Isabela Neamțu) e pusă în fața unei decizii dificile.

Cum se simte debutul?

Nu mă așteptam să fie atît de rapid. Am studiat regie de film, după care producție de film, acum sînt la doctorat în anul II, iar lucrurile continuă pe zona de cercetare în cinematografie. Aveam senzația că debutul va fi după vîrsta de 35, 40 de ani. Dacă vrei să faci ficțiune, cum îmi doresc eu, unde producția e mult mai costisitoare față de un documentar, nu prea-ți permiți bugetul.

Filmul e o producție independentă. Ai obținut greu finanțare?

Am aplicat la Centrul Național al Cinematografiei din 2014 pînă de curînd, mai puțin anul ăsta, dar notele n-au fost suficient de mari din pricina faptului că nu am avut punctaj ca regizor – am aplicat și la secțiunea tematică, și la documentar, și la scurtmetraj, am fost în fiecare an prezentă cu cîte ceva. Acesta a fost punctul în care echipa a zis stop, nu mai aplica, hai să-l facem pur și simplu. Am lucrat ani întregi și în facultate, și mai tîrziu în aceeași formulă artistică, și mă refer aici la Isabela Neamțu, alături de care am făcut două scurtmetraje și trei piese de teatru. Ea îmi citește fiecare scenariu, e alături de mine în parcursul acesta de descoperire în film. Așa că am făcut acest pas spre producția independentă, încurajată de echipă. În mintea mea, lucrurile se desfășurau în altă ordine: aplicai la CNC, luai la CNC, făceai filmul. Astăzi însă am avut o conferință [TIFF Talks, „Noul val de cineaste“, cu Alina Grigore, Ligia Ciornei și Monica Stan – n. r.], cred că s-a deschis o poartă de gîndire înspre noua generație de femei regizoare și poate legat de asta se deschide un call la CNC specific pe zona asta.

Sînt interesați cei de la CNC de temele feminine sau feministe?

E discutabil, tu depui scenariul, nu se știe dacă regizorul e femeie sau bărbat.

Da, dar din scenariu se vede tema filmului.

Cred că sistemul trebuie restructurat pentru vremurile în care lumea nu mai vine în sala de cinematograf, totul merge în zona de video on demand, TV, distribuție internațională. Și finanțarea trebuie regîndită avînd în vedere particularitățile vremurilor. Marea majoritate a regizorilor, atît femei, cît și bărbați, merg în caravane, arată filmul și spun povestea din spatele lui. De aici începe o educație cinematografică, fiecare, cu uneltele lui, își creează un public, îl atrage. Vorbim despre o generație care are cît de cît acces la tot ce înseamnă media vizuală și atunci, fără o educație cinematografică, lucrurile pot degenera.

Ai ales o temă cu greutate pentru debut, avortul în perioada comunistă, avortul în perioada exploziei de la Cernobîl. Nu pot să nu remarc asemănarea cu 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile al lui Cristian Mungiu. Cum s-a născut ideea filmului?

Nu am avut ca referință 4, 3, 2, am alte scenarii cu care am aplicat la debut și pe care mi le doream ca regizor ca să-mi exprim discursul, limbajul cinematografic, căutările mele. Toate scenariile mele pornesc de la filmul documentar, care-mi place mult: să mă întîlnesc cu oamenii, să relaționez cu ei, să le aflu și să le scriu poveștile. Sînt mai aproape de om și de povestea lui din perspectiva de documentar. Așa am pornit, de la o poveste reală care mi s-a părut o structură excelentă de scenariu. Apoi au venit și alte persoane cu alte povești, au participat cu informații și părinții noștri, ai celor din echipă. A fost inițial un cerc restrîns, care a crescut apoi, cu poveștile din 1986 ale altor oameni. Ne-am focusat pe ce s-a întîmplat cu explozia de la Cernobîl în România, pentru că nimeni nu vorbește despre problemele care încă au incidență acum.

Ce ați mai aflat de la oamenii cu care ați discutat?

În mare parte, ce am aflat am pus în film: cum afectează un eveniment din exteriorul țării o familie, o țară și, în cele din urmă, un copil. Am focusat totul în dramaturgie, în joc actoricesc și în limbaj cinematografic pe această familie, care are o corespondență istorică, zic eu.

Ai menționat-o pe Isabela Neamțu, actrița din rolul principal, apoi mai sînt în film Victoria Cociaș și Gavril Pătru, toți mai degrabă actori de teatru. Ce anume te-a făcut să-i alegi?

Toți sînt actori de teatru, nu avem școală de actorie de film. Se fac niște cursuri, dar nu există o școală specializată. N-ai cum să spui care sînt actori de teatru, pentru că toți utilizează aceleași tehnici. Și e important să facă teatru, pentru că asta înseamnă disciplină în a-ți găsi fișa personajului, asta e diferența. În teatru se lucrează mult pe fișa personajului, pe căutări și pe dialog. Fiecare cuvînt are o rezonanță. Asta am încercat să aduc din teatru în film.

Cum au decurs filmările?

Rapid: am filmat în șase zile 70% din film, dar avantajul a fost că eu scriu pentru actori, am avut povestea și am știut de unde să iau actorii pentru că eu merg la teatru, fac teatru, citesc teatru. Știam ce pot și ce nu pot actorii, unde să lucrăm ca să spargem paradigma, să nu fie același personaj.

E foarte interesantă ambivalența Irinei, care ba țipă la soacră, ba se lasă chinuită de ea, stă în genunchi și îi curăță pantofii. De unde a venit personajul acesta scindat?

E indecizia ei la mijloc. Noi am urmărit o eroină, Irina, transformarea și zbuciumul ei, maternitatea și meseria ei. Am încercat să surprindem – eu, din punct de vedere regizoral, Dan Dimitriu, prin imagine și Isabela, prin interpretare – efervescența interioară a unei femei însărcinate care e obligată să ia o decizie din cauza circumstanțelor. Vorbim de o schizofrenie la nivel social, orice făceai era greșit, și dacă avortai, și dacă nu. Norul de la Cernobîl afecta – și încă afectează persoane – și nimeni nu discută despre acest aspect. Asta a fost construcția personajului, balansul ei interior. Și, ca în filmele lui Kieslowski, am încercat să aducem această anxietate socială, aceste griuri, prin interpretare: binele nu e întotdeauna bine, iar răul nu e întotdeauna rău. Asta s-a transpus în creionarea celorlalte personaje care au ajutat creșterea protagonistei. Toate sînt într-o relație, au ceva de spus, au o durere, o nevoie, reprezintă o direcție a perioadei.

M-a surprins totuși faptul că Irina ezită să-i mărturisească soțului ce a făcut, chiar și în momentul în care el o abuzează fizic și verbal, numind-o „criminală“.

E la mijloc o lipsă de comunicare venită dintr-o lipsă de educație. Noi sîntem acum într-un moment în care comunicarea se predă în toate limbajele, și cel tehnologic, și cel relațional. În film e o lipsă cruntă de comunicare. Iar într-o relație de 20, 30 de ani există și ambiții personale sau supărări. Cînd soțul vine acasă după multă vreme și primul lucru e să-i dea mamei sale un cadou, apare gelozia că mai există o femeie, plus lipsa lui de responsabilitate... 

M-a impresionat replica bărbatului: „Îți vreau binele“. Toate personajele, de fapt, știu ce-i mai bine pentru Irina.

Asta e demagogia marxist-comunistă: pentru binele poporului.

Ce înseamnă pentru tine libertatea pe care și-a găsit-o în cele din urmă Irina?

E un shot – o împușcătură de trezire către public, mai ales că vine și în contextul pandemic. În anii lui de maturizare, cred că filmul a devenit mai mult filozofie. Iar filozofia are acest dar de a te pune pe gînduri. Am vrut să fac spectatorul să se gîndească ce e libertatea pentru el, ce e libertatea pentru personajul expus în film. Să începem să vorbim despre libertate după ce am fost închiși și s-au folosit aceleași metode de frică în loc de comunicare.

Cum au reacționat tinerii la primele proiecții ale filmului?

Ce mi se pare important cu acest film e că deschide dialogul dintre generațiile de femei. Din păcate, generația care vine acum, neștiind foarte multe detalii despre perioada comunistă, tinde să vadă comunismul drept vintage cool, minimalizează toată teroarea, toată suferința și schizofrenia perioadei, iar în același mod minimalizează și toate eforturile pe care le-au făcut părinții în acea perioadă. Asta e important, ca tinerii să se dea un pas în spate și să pună întrebări.

interviu realizat de Cristina ȘTEFAN