„Fiecare scenariu este un exercițiu de înțelegere” – interviu cu regizorul Andrei EPURE

Scurtmetrajul românesc Interfon 15, inclus în selecția din acest an a secţiunii „Semaine de la Critique” a Festivalului de la Cannes, relatează povestea unor locatari care descoperă o femeie inconștientă în fața blocului. În timp ce aşteaptă salvarea, vecinii meditează asupra destinului ei, dar şi asupra propriei lor existențe. L-am invitat pe regizorul și scenaristul Andrei Epure să povestească despre limitele comunicării, așa cum apar ele în Interfon 15, dar și în viață.

Ce elemente luați în considerare cînd scrieți un scenariu de film?

Fiecare scenariu este pentru mine o căutare, un exercițiu de înțelegere. Pornesc de obicei de la o idee care mă emoționează. Uneori poate fi doar o senzație, nu trebuie să fie ceva concret. Și încep să bricolez o poveste în jurul ei. Cînd simt că mi-am clarificat scenariul ca structură caut să ascund contradicții și ezitări în personaje și evenimente.

În scurtmetrajul Interfon 15, toate personajele acționează mecanic cumva, ca și cum altruismul ar fi o noțiune abstractă. Cum se raportează ele la femeia care a leșinat în fața blocului?

Cred că mare parte din acțiunile noastre sînt mecanice. Atunci cînd nu știm cum să reacționăm, apelăm fără să vrem la un tipar de gesturi. Reacțiile noastre sînt în mare măsură prestabilite de o interpretare inițială. Poate că nu este prima dată cînd femeia respectivă leșină în fața blocului. Pe măsură ce se relevă biografia ei, unul dintre personaje simte că ceva îi scapă și este cuprins de anxietate. În acest personaj se insinuează o schimbare, o mișcare, o reacție. Iar pentru mine este suficient. Nu știu dacă se poate numi altruism, dar există măcar o sensibilitate.

De ce în film acest tip de întîmplare aparent banală poate genera atîtea conflicte interioare?

Banalul „creează” pentru că invită la interpretări. Nu se poate să nu existe nimic, trebuie să existe totuși ceva, nu? Și oricum, orice întîmplare care nu se referă la noi se referă totuși la noi. Suferința cuiva atentează cumva difuz la dispoziția noastră. Măcar din motiv de proximitate, dacă nu din compasiune.

E multă tăcere în Interfon 15, al cărui registru mizează mult pe o cheie de lectură care permite interpretări multiple. Ce anume „alimentează” limitele comunicării interumane în societatea actuală ?

În Interfon 15, am vrut să văd cum tăcerea poate înlocui comunicarea. Pentru că și liniștea mi se pare o formă de comunicare. M-a interesat momentul cînd te retragi în sine, cînd renunți măcar parțial să fii măsura tuturor lucrurilor. Cred că ne lovim de limite atunci cînd comunicarea stă sub semnul puterii, cînd vorbești ca să arăți că ai dreptate și cînd asculți doar dacă ai ceva imediat de cîștigat. Există oricum o anume dificultate de exprimare mai ales cînd e vorba de ceva intim. Nu e nimic de blamat, ci inerent, pentru că limbajul este limitat în exprimarea vieții private. Încercăm să restrîngem senzații în metafore, dar ceva rămîne să ne bîntuie încet, sigur și de la semidistanță.

De ce lipsa de reacție a personajelor din scurtmetraj este mai grăitoare decît acțiunea propriu-zisă?

Nu i-aș spune lipsă de reacție, i-aș spune poate contemplare, care e totuși o reacție. Contemplarea faptului că ai ajuns într-un loc ori prea devreme, ori prea tîrziu. Acțiunea are uneori tendința de a te îndepărta de ceea ce se întîmplă lîngă tine. E o formă de uitare. Apropo de gesturile mecanice de care vorbeam mai sus.

Cum ați gîndit, împreună cu directorul de imagine Laurențiu Răducanu, filmarea în plan-secvență a unui spațiu fix?

Am vrut să începem filmul dintr-o „perspectivă de martor” și pe parcurs să simți că mai există o altă dimensiune care încearcă să comunice. Ne-am dorit să avem elemente care sabotează ideea de realism. E nevoie de timp pentru a surprinde genul acesta de negociere între realism și altceva. Ni s-a părut oricum important să simți trecerea timpului mai ales aici, să simți un fel de încremenire într-un spațiu fix. Pentru mine, fiecare film este și un prilej de a conștientiza spațiile pe care le locuim.

Cum a fost primit scurtmetrajul la proiecția de la Cannes și la ce scenarii ați lucrat în ultima  perioadă?

Proiecția în sine a fost ciudată în sensul că m-a copleșit. Mai ales pentru că a fost prima mea proiecție cu public. M-am bucurat să cunosc selecționerii de la „Semaine de la Critique”, cărora, evident, le-a plăcut filmul. În rest, nu au fost foarte multe reacții din public, dar au fost totuși cîteva care m-au surprins. Filmul ca punct de întîlnire între culturi diferite e ceva care mă emoționează.

Am plecat de acolo cu o senzație bună și am lucrat în ultimul an la un scenariu care urmează să fie debutul meu în lungmetraj ca regizor. Se numește Nu mă lăsa să mor și este continuarea poveștii din scurtmetraj.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU

Credit foto Andrei Epure: Ana Maria Gheorghe

Mai multe