Femeile vs. Picasso. Toreadori vs. Taur

La București, din 27 septembrie, va avea loc expoziția „Efectul Picasso”, care va aduce 46 de lucrări (picturi, desene, gravuri) semnate de catalan, de la Musée National Picasso-Paris, față în față cu 65 de lucrări (picturi, sculpturi, ceramică, graffiti) semnate de 37 de artiști români contemporani, influențați de opera celei mai importante figuri a artei moderne.

„Efectul Picasso” va avea loc între 27 septembrie 2023 și 8 ianuarie 2024 la MARe/Muzeul de Artă Recentă București. Printre artiștii români expuși se numără: Ion Grigorescu, Mircea Cantor, Ștefan Bertalan, Alma Redlinger, Nicolae Păduraru, Florin Mitroi, Victor Man, Dumitru Gorzo, Vasile Gorduz sau Silvia Radu

În anul în care se împlinește jumătate de secol de la dispariția fizică a lui Picasso, opt țări de pe glob, între care și România, participă la această comemorare organizînd expoziții dedicate. 

Sigur, e un pretext bun pentru a-ți permite un eveniment de o asemenea amploare, costurile pe care le implică doar reproducerea unor lucrări de Picasso într-un catalog sau revistă nefiind deloc neglijabile, cu atît mai puțin expunerea lor propriu-zisă.

Un exemplu notabil – dar care nu va rămîne în istorie – din celebrarea internațională este expoziția care se desfășoară în prezent la Brooklyn Museum, It’s Pablo-matic, curatoare fiind comediana anti-Picasso Hannah Gadsby, alături de Catherine Morris (Elizabeth A. Sackler Center for Feminist Art) și Lisa Small (Senior Curator, European Art).

Expoziția, organizată în parteneriat cu Musée National Picasso-Paris, prezintă peste 100 de lucrări, un mix de Pablo Picasso și femei artiste, precum Cecily Brown, Renee Cox, Käthe Kollwitz, Dindga McCannon, Ana Mendieta, Marilyn Minter, Joan Semmel sau Kiki Smith. It’s Pablo-matic a fost intens criticată (negativ) în presa internațională, iar lui Gadsby i s-a reproșat că s-a luat prea în serios. 

În epoca Metoo, Picasso Celebration este și o ocazie excelentă pentru a scoate la iveală „monstrul”, „abuzatorul”, „bruta” care „tortura” femei, devora fecioare la micul dejun, precum un minotaur înfometat și singur, urgisit de zei, rodul unei pedepse. Însă deviez, nu despre Minotaurul din Knossos vorbim acum, ci despre un om în carne și oase, care a trăit și a făcut greșelile aferente unei vieți pline. 

În cei 91 de ani de viață, Pablo Ruiz Picasso și-a cîștigat titulatura de „Artistul”. Dacă Cézanne este considerat părintele artei moderne, atunci Picasso e cel care a făcut-o mare. 

Cinci perioade (șase, dacă o socotim și pe ultima, cea mai tandră, „L’Époque Jacqueline“, numită după ultima iubită și muză, a doua soție, care s-a sinucis prin împușcare – neobișnuită alegere pentru o femeie – la cîțiva ani după moartea lui Picasso, neputînd să îndure o existență fără el), nouă femei care l-au marcat, patru copii, două secole, nenumărate creații. 

Wikipedia ne spune că primul lui cuvînt a fost „creion”, că Matisse i-a fost rival și, desigur, există mii de publicații de specialitate în care îi sînt analizate viața și opera.

Viața și opera

Într-adevăr, e greu să le diferențiezi atunci cînd ne referim la un creator în adevăratul sens al cuvîntului și nu la un „neica nimeni” care încearcă să fie cineva imitînd sau urmînd curentul, cum se întîmplă în lumea artelor (în general) cu 90% din cei care și-o arogă. Aceștia sînt așa-numiții „constructori de soclu”.

Așadar, și la Picasso, viața și opera se confundă. Iubitele i-au fost și muze, muzele i-au devenit dușmance, dușmancele fie au luat-o razna, fie au lucrat la soclul lor cu materialul oferit de statutul de victimă a lui Picasso.

Pentru că acum e la modă cancel culture, nu e cool să prezinți opera unui artist, ci să aduci în discuție mai ales viața lui personală. Din nou, nimic greșit, Picasso însuși și-a folosit viața personală ca inspirație. Însă, în momentul în care viața personală a unui artist devine arma distrugătoare a operei sale, bomba atomică, se instalează îngrijorarea. 

Știm că specia umană e pe cale de dispariție. Sinuciderea planetei se produce lent, dureros și conștient, iar suprimarea pare că se face pe bucăți: întîi sapiens și apoi homo.

În urmă cu două luni, cînd Françoise Gilot, mamă a doi dintre cei patru copii ai lui Picasso, a murit, presa internațională a vuit: „A murit artista a cărei operă a fost umbrită de relația cu Picasso”. Dacă am privi lucrurile, și mai ales lucrările lui Gilot, dintr-o perspectivă onestă, ne-am da seama că artista nu ar fi existat fără relația pe care femeia a avut-o cu Picasso. Relația e descrisă de altfel în cartea publicată la 11 ani după despărțirea de el, Viața cu Picasso (co-autor: criticul de artă Carton Lake). 

Volumul i-a adus bani și notorietate autoarei, iar apariția acestuia a condus la o ruptură definitivă între Picasso și cei doi copii pe care i-a avut cu Françoise, Claude și Paloma (care au ajuns apoi să se ocupe succesiv de administrarea operelor tatălui lor, prin intermediul Picasso Administration).

Există și excepții, cum ar fi Dora Maar, ale cărei lacrimi au fost imortalizate de Picasso – La Femme qui pleure, 1937, care însumează lacrimile unei întregi națiuni, ale tuturor iubitelor și mamelor și văduvelor, ca o a 79-a carte de tarot care ar trebui să deslușească totul. Lacrimile n-au împiedicat-o pe Dora Maar să rămînă unul dintre cei mai originali fotografi ai vremurilor sale. 

Personal – repet, personal și din proprie experiență –, cred că în relațiile de iubire e foarte greu să definești persoanele dintr-un cuplu drept „abuzator” și „victimă”. 

Într-o relație de iubire sînt doi oameni, cu bagajele și traumele lor, și atîta vreme cît nu vorbim despre privare de libertate sau abuz fizic, deseori, din păcate, abuzul emoțional este o alegere. În majoritatea cazurilor vorbim despre o alegere la feminin. Femeile vor să salveze și nu numai că vor, se luptă să o facă, împotriva voinței bărbatului, convinse fiind că e vina celor dinaintea lor, care au fost incapabile sau nu au știut să ducă acest război. Un război al izbăvirii. Să mîntuim bărbatul de el însuși. Nu sîntem potriviți împreună, mi-am dat seama că nu e ceea ce vreau, nu mă vrea, nu mă iubește, nu face amor cum îmi trebuie mie – toate acestea ies din discuție. 

Toreadorul incită taurul doar ca să-l îngenuncheze. Femeia este toreadorul. 

Printre cele 46 de lucrări Picasso expuse la MARe sînt și portrete arhicunoscute ale muzelor lui (Femeie așezată cu brațele încrucișate, 1937, ulei pe pînză, 81 × 60 cm, col. Muzeului Picasso-Paris; Femeie dormind cu obloane, 25.04.1936, ulei și cărbune pe pînză, 54,4 × 65,2 cm, col. Muzeului Picasso-Paris; Femeie în fotoliu (variantă), 02.01.1949 – 17.02.1949, laviu pe zinc, 76,5 × 56,8 cm, col. Muzeului Picasso-Paris; Cititoarea, 29.01.1953, ulei pe placaj, 114 × 146 cm, col. Muzeului Picasso-Paris, Capul lui Jacqueline cu pălărie, / 27.03.1962, linogravură, 75,3 × 62,3 cm, col. Muzeului Picasso-Paris; Femeie pe pernă, 10.07.1969, ulei pe pînză, 194 × 130 cm, col. Muzeului Picasso-Paris).Vor fi criticate, vor fi analizate, vor fi desființate. Dar important este că vor fi văzute. Pentru prima oară în România. 

Cazul unic al taurului care și-a făcut loc în istorie și al toreadorilor care nu au reușit să-l îngenuncheze se află în muzee din toată lumea. Din toamnă va fi arătat și la MARe/Muzeul de Artă Recentă. 

„Nu scăpăm de Picasso. Și nici nu trebuie, decît din cînd în cînd. Picasso cel genial, Picasso cel orfic, Picasso controversatul, Picasso prolificul, Picasso obsedatul, Picasso egoistul, Picasso imprevizibilul, Picasso obraznicul, Picasso cronofagul, Picasso satirul, Picasso bacantul, Picasso impetuosul, Picasso barocul, Picasso cubistul, Picasso clasicul, Picasso sarcasticul, Picasso blue & rose, Picasso inocentul, Picasso cel care nu se uita pe sine, Picasso oglinda societății, Picasso șmecherul, Picasso amantul, iubitul, soțul, unchiul, bunicul. Picasso asasinul artei, Picasso Citroën, Picasso Muzeu, Picassomania, Picasso Phoenix, Picasso cenușă, Picasso scrum, Picasso hashtag... iar restul sînt pixeli.” (Mircea Cantor, răspuns la chestionarul Efectul Picasso: „Care este efectul lui Picasso asupra creației și vieții proprii?“ din volumul bilingv Efectul Picasso. Influența lui Picasso asupra artei românești din anii 60 pînă la ora actuală / © MARe & Vellant, septembrie 2023.)

„Expoziţia de la MARe/Muzeul de Artă Recentă va da prilejul reliefării influenţei lui Picasso asupra artei româneşti, prin punerea faţă în faţă a lucrărilor lui Picasso de la muzeul nostru şi a celor semnate de artiştii români selectaţi. Ea va da posibilitatea de a vedea parcursul tehnic al operei lui Picasso, graţie lucrărilor aparţinînd patrimoniului Muzeului Picasso” – Cécile Debray, președintele Muzeului Picasso din Paris.

Rozana Mihalache este poetă. În prezent lucrează la Muzeul de Artă Recentă.

Mai multe