„Fac film pentru a găsi pacea în legătură cu absența“ – interviu cu Mikhaël HERS –
Les passagers de la nuit urmărește, în stilul Nouvelle Vague, două generații în același apartament parizian din anii ʼ80: o mamă singură, cei doi copii ai săi, deja adolescenți, și Talulah, o fată de pe stradă, o ruptură în cadrele luminoase, orbitoare. La fel ca în Ce sentiment de l’été și Amanda, regizorul Mikhaël Hers aduce și aici separarea și absența, spectrul unei boli, dar și dragostea și sprijinul oferit de o familie.
V-ați întors în acest film la anii copilăriei dumneavoastră. Ce anume ați luat din amintirile de atunci și de ce?
Există o mulțime de lucruri frumoase care vin din copilărie, iar acesta a fost scopul filmului, să mă adîncesc cu adevărat în anii copilăriei mele, în anii aceia „împietriți“ cumva în timp. Departe de a reconstitui toate senzațiile și impresiile pe care mi le-au transmis anii aceia, am vrut să fac un film senzorial și impresionist pornind de la copilăria mea.
Nu e și puțin periculoasă nostalgia pentru trecut?
N-am pornit cu gîndul să fac un film nostalgic. Pentru mine, nostalgia e cu adevărat întoarsă spre trecut, dar eu nu sînt așa, eu iubesc prezentul. N-am dorit să regăsesc un paradis pierdut. Am vrut să fac un film plasat în acei ani pentru că simt că acei ani m-au creat, însă nu dintr-o perspectivă de regret sau de nostalgie. Nostalgia, în esență, e periculoasă.
Spuneați într-un interviu că faceți alegeri legate de scenariu împreună cu actorii. Cum a fost în acest sens lucrul cu Noée Abita și Charlotte Gainsbourg?
Am ales actorii după ce am terminat scenariul, așa că nu i-am avut în minte atunci cînd scriam, textul, dialogul, situațiile sînt destul de fixe. Odată ce actorii simt că pot avea încredere în mine, odată ce înțeleg puțin proiectul, muzica, lucrurile devin de fapt simple. De la bun început, n-a fost nevoie să dau prea multe indicații, lucrurile s-au așezat natural, mulțumită acestui climat de încredere.
Talulah are în ea și fragilitate, și putere, Élisabeth la fel, ambele sînt ambivalente. Ce ați învățat de la fiecare dintre ele?
Îmi place Charlotte Gainsbourg în rolul lui Élisabeth, îmi plac ambivalența ei, amestecul de fragilitate și forță, de timiditate și curaj. Dar nu pot spune că am învățat de la personaje, dimpotrivă, am învățat de la actrițe. De fiecare dată cînd lucrez cu un actor nou, există gesturi, maniere noi. M-au surprins foarte tare șarmul și capacitatea lui Charlotte Gainsbourg de-a se insinua într-un personaj atît de diferit de trecutul ei. Charlotte Gainsbourg n-a trăit niciodată viața unei femei obișnuite, a fost, din copilărie, puțin în afara lumii obișnuite, și mi s-a părut fascinant să observ cum, pornind de la un sentiment foarte intim, de la raportul ei cu familia, cu copiii ei care tocmai părăseau căminul comun, a reușit să intre în pielea unui personaj care, din punct de vedere social, e foarte departe de viața ei reală.
Talulah este un catalizator pentru emoțiile membrilor familiei. Ce anume v-a inspirat cînd ați scris personajul ei?
Personajul ei pleacă în permanență, e un personaj care ba vine, ba dispare, care n-a cunoscut căldura unei familii, deși asta nu-i dă neapărat dreptul să tot plece, așa cum o face. Am vrut un personaj puțin diferit de celelalte, mai romanesc, un personaj care răspunde altor legi ale cinema-ului, poate dintr-o perspectivă mai naturalistă. M-a inspirat actrița Pascale Ogier, poate o cunoașteți – felul ei de-a vorbi, din acea perioadă a amintirilor din copilărie, și numele ei... Talulah e un personaj complex, plin de influențe.
În mai multe dintre filmele dvs. există o formă de absență. De ce vă preocupă atît de mult această temă?
Ce-i drept, de fiecare dată cînd scriu, mă învîrt în jurul disparițiilor, fie în mod direct, fie într-un fel mai metaforic. Aici, e vorba de timpul care trece, despre separări și dispariții. Cred că fac film pentru a găsi o formă de pace, de seninătate în legătură cu absența.
Acordați foarte multă atenție sunetului în film, și prin voci, mai ales cele din emisiunea radio, dar și prin melodiile alese. Ce muzică vă inspiră?
Ador muzica, e prima mea pasiune, adevărata mea pasiune. Nu mă pot dezice de cinema, dar pot trece săptămîni întregi fără să văd un film. Dimpotrivă, muzică ascult în fiecare zi și chiar spun des că mi-ar plăcea să găsesc un mod de a face film care să apropie publicul de muzică, s-o simtă cu adevărat. Aș vrea ca publicul să-mi poată vedea filmele ca și cum ar asculta un cîntec, într-un mod mai senzorial, care trece prin muzică. Ascult multă muzică și cred că ar putea fi infuzată în film.
Ce muzică ascultați?
Pop, rock, uneori melodii mai liniștite, alteori mai energice. Dar cel mai des rock și pop.
Englez sau francez?
Englez.
Ce credeți că s-a întîmplat cu Matthias după toți acești ani, a reușit el în sfîrșit să devină poet?
Sper că da, sper că Matthias a devenit poet, că a publicat. Sper că Talulah a reușit să se îndrepte, să facă ceva mai puțin distructiv. Și sper că Élisabeth a menținut relația cu bărbatul pe care l-a întîlnit în film, dar cine știe?
interviu realizat de Cristina ȘTEFAN