Evenimentul Anselm Kiefer: Pentru Celan

Le Grand Palais e un loc de expoziții reputat pe Champs-Élysées, vecin cu celebrul pod Alexandru III și Domul Invalizilor. Construit în 1900 pentru Expoziția Universală, cînd Europa și Parisul mai erau încă centrul lumii, aici s-a lansat acum cîțiva ani ciclul Monumenta ce se asocia gustului generalizat pentru „formatul mare” în artele plastice. Supradimensionat și excesiv, asemeni spectacolelor-fluviu semnate de Brook, Mnouchkine, Wilson, Stein sau Jan Fabre. La Grand Palais s-a revelat Anselm Kiefer ca artist epic, unic și „monumental”. De aceea, invitat la vernisajul recent, Pour Paul Celan, fără a consulta atent informațiile – e drept, scrise minuscul –, m-am îndreptat greșit spre același loc unde îi resimțisem suflul. În realitate eram convocați la versiunea „efemeră” a celebrului Grand Palais, pe Champ de Mars, lîngă Turnul Eiffel. Abandonul, într-un prim moment, m-a tentat, dar un taxi, apărut prin surprindere, l-a evitat. Concurs de împrejurări propice revelației pe care am trăit-o.

În fața Școlii Militare se înalță o structură din lemn, provizorie, de dimensiuni impozante, dar care nu produce nici un impact exterior deosebit. Resemnat, m-am așezat la coadă pentru controlul pass-ului sanitar la intrarea străjuită de un stol de tinere fete seducătoare, tentație periculoasă în vremurile actuale. Odată intrat, șocul e însă extrem. De neuitat. În spațiul gigantic sînt expuse pînze de dimensiuni ieșite din comun, pînze distribuite fără a impune un traseu, căci fiecare vizitator își poate croi singur calea în acest univers cosmic. Operele și specificul locului fascinează, căci pereții translucizi permit să le vedem împreună cu Turnul Eiffel luminat sau cu Școala Militară, încît arhitecturile și tablourile se „mixează” impur și poetic. Interiorul și exteriorul se conjugă sub ochii noștri în noaptea expoziției lui Kiefer. Între ele se produce o confuzie barocă: realul se îngemănează cu ficțiunea. Două niveluri de realitate coabitează și, ca în piesa lui Calderón de la Barca, Viața e vis, sîntem invitați să le asumăm deopotrivă.

Între pînzele gigantice, distanțele sînt de asemenea enorme și, de aceea, senzația inițială e una de confruntare cu o experiență unică. Experiența unui ansamblu sacru. Confruntat cu el, mi-am amintit uimirea mea cînd, la Veneția, intram în catedrala lui Tintoretto de la Scuola di San Rocco: vedeam nu o operă, ci pătrundeam într-o lume, într-un univers. Formatul mare al operelor reunite își are drept corolar înscrierea într-un ansamblu. Ele nu sînt unice, ci reunite. Efectul „oceanic” de aici provine, din asocierea acestor pînze ce se constituie într-o familie comunitară, fiecare fiind solitară, dar participînd totodată la o rețea colectivă. Ea ne permite să călătorim de la una la alta fără a ne rătăci. Aceasta e legea ansamblului. Libertatea voiajului și fascinația operelor reunite.

Ansamblul ne confruntă cu un univers. Și, privindu-l pe cel propus de Kiefer, mi l-am amintit pe Goya și teribila Cameră a surdului căci, ca și acolo, Kiefer ne confruntă cu o conștiință tragică, cu un naufragiu general. Dincolo de o operă singulară, reunirea lor se constitue într-o comuniune cu geografia ei proprie. Ansamblul confirmă un aforism al lui Brâncuși: „Drumul de la o operă la alta e o operă”. La Kiefer, de asemeni, ne construim drumul alegînd, circulînd, revenind.

Pînzele lui Kiefer produc un efect de dezolare violentă, de distrugere intensă, de abis al suferinței. Fără a fi inspirate direct de cataclismul războiului, ele îl evocă implicit și se impun ca viziuni ale unei lumi devastate. Cîmpuri nesfîrșite, siluete descărnate, nopți profunde… repertoriu cunoscut care ajunge aici la o putere de deflagrație fără egal atît datorită dimensiunilor, cît și materiei concrete, tactilă, brutală. Ea atestă implicarea directă a artistului prezent prin aceste straturi cromatice, prin aceste intense aglomerări  de pastă ce evocă, la altă scară, pasiunea unui Van Gogh sau Soutine. Adevărul e în materie. Materie pe care o privesc de aproape, din intimitate: ea îmi confirmă dăruirea artistului. Artist animat de energii dezlănțuite pe care le captează intens și le comunică explicit.

Cu puțin timp înainte văzusem retrospectiva lui Georg Baselitz de la Centrul Pompidou și, decepționat, îi regretam subiectivitatea afișată, redusă la un expresionism abstract animat de o pulsiune teutonică. Iată „spiritul german” din care s-au născut monștri, îmi spuneam. „Somnul rațiunii”… eu, eu, eu! La Kiefer, dimpotrivă, realul nu dispare și îi percepem urmele, îl recunoaștem parțial în ciuda tratamentului la care e supus. El persistă dureros. Ca o rană generalizată și nu doar localizată. Îi identificăm prezența și îi resimțim gravitatea. Privesc aceste peisaje apocaliptice amintindu-mi de dezastre contemporane reactivate nu strict documentar, ci plastic restituite. Expoziția – un cîmp de ruine, fără nimic nostalgic, ci, dimpotrivă, patetic conservate.

„Formatul mare” poate fi academic sau demagogic ca în regimurile totalitare, însă poate confirma, dimpotrivă, atașamentul unui artist pentru o temă sau un motiv. Dar aceasta presupune și posesia unui veritabil temperament epic. El nu se mulțumește cu o banală acumulare de amănunte a căror perfecțiune o caută, ci se exprimă intens și majestuos grație unui torent interior. Formatul mare îi e necesar. De aceea Kiefer mi s-a părut a fi un artist wagnerian modern, iar expoziția sa un echivalent plastic al Tetralogiei.

Kiefer își mărturisește atracția pentru Paul Celan consacrîndu-i expoziția cu care se încheie anul 2021, an spasmodic. „Limba lui Paul Celan vine de atît de departe, dintr-o altă lume cu care noi nu ne-am confruntat, ea ajunge la noi ca limba unui extraterestru. Ne e greu să o înțelegem. Noi captăm ici și colo un fragment. Ne agățăm de ea fără a reuși niciodată să-i sesizăm ansamblul. Am căutat să o fac vreme de șaizeci de ani. De acum încolo, scriu această limbă pe pînze, încercare la care mă supun ca la un rit.” În expoziție sînt reunite pînze pictate în anul 2000 și altele recente, din 2020 chiar. Un parcurs autobiografic al fascinației Pentru Celan. Ea explică de ce Kiefer nu se mulțumește doar să introducă, ici și colo, cuvinte, așa cum au făcut-o mulți artiști a căror practică a comentat-o într-o carte celebră Michel Butor, ci înscrie propoziții, fragmente de poeme cu o caligrafie îngrijită care, prin perfecțiunea desenului, se opune vulcanicei materii plastice. Un omagiu respectuos adus artistului admirat. Privind aceste mărturii atît de devastatoare mi-am amintit ceasul de seară cînd, pe Rue de l’Odéon, Emil Cioran îmi spunea: „Celan e un mare poet. L-am admirat chiar dacă nu întotdeauna l-am înțeles. Dar știu că el e mult mai disperat decît mine”. Celan s-a sinucis, nu și Cioran, nici Kiefer, dar el le-a servit amîndurora drept ghid pe „culmile disperării”.

Printr-un accident, a doua zi redescopeream Nuferii lui Monet de la Orangerie. Și mă refugiam în ansamblul lor senin ca într-o oază de consolare interioară, departe de Kiefer și de Celan. Extreme experiențe complementare. Egal necesare.                                                                         

P.S. Atracția pentru formatul mare o regăsim la un pictor ca Repin, expus acum la Paris, în celebra pînză Edecarii de pe Volga sau în Cazacii de la Zaporojie, care atestă implicarea artistului într-o luptă politică sau în denunțarea unor servituți inumane. Formatul mare autentic e determinat de natura unui artist și de un angajament dincolo de artă. Azi, din păcate, el a eșuat în moda unanimă.

George Banu este critic de teatru. Ultima sa carte publicată este Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.

Mai multe