Dumnezeu după Einstein

Ce se petrece de fapt în Univers?

Dacă examinăm panteismul astăzi în lumina unui univers ireversibil în timp, avem impresia unui caz extrem de nerăbdare religioasă. Dacă religia biblică transformă în virtute așteptarea lui Dumnezeu, panteistul autentic nu are nici un motiv să aștepte nimic. Tot ce este autentic s-a întîmplat deja – în chip etern. Panteismul este seducător și liniștitor deoarece ne leagă viața și mintea de veșnicie fără să le oblige să navigheze prin strîmtorile timpului ireversibil. Cufundînd deodată cosmosul în solventul eternității, panteismul se ocupă de tot ce se petrece inevitabil în natură și istorie – și în propria noastră viață. 

O asemenea viziune asupra lumii poate fi foarte atrăgătoare dacă timpul pare mai degrabă un dușman decît un prieten atent. Convingerea că tot ce se petrece în univers este imperativ îi poate seduce și pe oamenii de știință, de vreme ce știința se bizuie pe predictibilitate. Ispita aproape irezistibilă a predictibilității se arată astfel sub formă de determinism științific. Este vorba de convingerea că legile naturale inviolabile au fixat de la început tot ceea ce avea să se întîmple în univers. Determinismul, deși acum pare suspect chiar și multor fizicieni, rămîne seducător grație promisiunii lui liniștitoare de a elimina toate incertitudinile din sfera ființării adevărate. 

Determiniștii științifici adoptă de obicei viziunea asupra lumii cunoscută ca „materialism”, convingerea că materia neînsuflețită este tot ceea ce există de fapt. Materialiștii neagă nu numai faptul că libertatea ar fi reală, dar și că ar exista o zeitate individuală, dotată cu simțire. Cele două negări merg mînă în mînă. Cu toate astea, Spinoza și Einstein nu s-ar fi simțit la largul lor în compania materialiștilor contemporani ai artei. Acești mari gînditori aveau un profund sentiment religios al veșniciei. Cultul față de tema indestructibilității răzbate peste tot din gîndirea lor. 

Din nefericire, ideile lor despre Dumnezeu – sau despre natură – au calitatea necesității riguros cauzale, caracteristică ceasurilor bine lucrate și altor mașinării ale modernității. Pentru Spinoza, Dumnezeu era liber doar în sensul că divinitatea este propria ei cauză, iar pentru panteist asta înseamnă că natura, de vreme ce natura este Dumnezeu, reprezintă propria ei cauză. Dar în afara actului inițial al autocreației, orice se petrece în natură se petrece în mod necesar, potrivit lui Spinoza. În principiu, totul este stabilit pentru totdeauna.

Einstein, la rîndul lui, era convins că determinismul este inseparabil de universul lui spațiu-timp în patru dimensiuni. Și nu exista nici un loc pentru o autentică noutate, o întîmplare sau o libertate – și nici pentru timpul ireversibil. Astfel, gîndea el, nu poate să existe nici viitor intrinsec nepredictibil. Reală este doar atemporalitatea, ceea ce exclude posibilitatea ca natura să fie în continuare deschisă la ceva autentic nou. 

Fixația lui Einstein asupra eternității, la fel ca la Spinoza, era profund religioasă. Dar propria lui știință a relativității, așa cum este examinată și interpretată de cosmologi începînd din 1915, aruncă îndoieli serioase asupra ideii de univers etern și necesar. Relativitatea asigură bazele teoretice ale cosmologiei Big Bang, potrivit căreia universul există de o perioadă de timp finită, și nu dintotdeauna. Dacă relativitatea este corectă, iar timpul este și real, și finit, universul nu are cum să fie etern și necesar. Este cu totul și cu totul temporal. Are un început accidental și un destin incert. Itinerarul lui, categoric, prezintă cotituri și reveniri imprevizibile. Natura nu este o mașinărie, ci o trezire. 

Știința arată că universul ia ființă în continuare. Cele mai valoroase rezultate în curs de apariție în istoria cosmică – viața și mintea – nu s-ar fi putut anticipa printr-o analiză deterministă la începuturile universului. Ele sînt mai degrabă urmări ale unei treziri cosmice fără un scop anume. Trezire spre ce? Acesta este un mod de a pune principala întrebare a teologiei după Einstein. Pentru a afla rostul universului nostru neterminat trebuie să ne îndreptăm către ceea ce este nu-încă. Nu putem fi prea nerăbdători în demersul nostru de a încerca să stabilim încotro se îndreaptă cosmosul sau dacă are un destin fix. Nu ne putem aștepta ca un univers neterminat să fie cu totul inteligibil, aici și acum. Trebuie să avem răbdare. 

Spinoza pune la dispoziție cel mai sofisticat argument filozofic adus de gîndirea modernă în ce privește inutilitatea așteptării. El se deosebește cel mai mult de strămoșii lui biblici prin identificarea universului fizic cu veșnicia și necesitatea, însușiri pe care teologia le lega prin tradiție de un Dumnezeu atemporal. De fapt, Spinoza neagă că în natură ar exista o mișcare temporală reală. Însă panteismul moștenește, cel puțin indirect, insistența antică platoniciană asupra atemporalității lui Dumnezeu. Astfel, dacă, împreună cu Spinoza, identificăm natura cu Dumnezeu, natura trebuie să fie eternă și necesară. În acest caz, nu numai că Dumnezeu ar fi imun la orice contact autentic cu timpul, dar la fel ar fi și universul.

Etern și necesar?

Dar să fie oare universul etern și necesar? Gîndirea lui Spinoza, așa cum sugeram, mulțumea sensibilitățile religioase ale lui Einstein, ceea ce ne ajută să explicăm de ce marele fizician nu era pregătit să accepte universul ca pe o trecere temporală ireversibilă. Chiar și după ce critici binevoitori i-au atras atenția că universul lui spațiu-timp nu trebuie să fi fost dintotdeauna la fel, Einstein s-a agățat cît a putut de convingerea sa că universul fizic este etern și necesar, în ciuda aparentelor schimbări locale. Ba chiar și-a schimbat ecuațiile, potrivindu-le cu propriile preferințe personale – religioase, am putea zice – ale unui cosmos static. Față cu obiecțiile experților, Einstein a mers să caute în setul său complex de numere un loc pentru o „constantă cosmologică”, o marjă de eroare matematică destinată să ferească universul de schimbări semnificative. După ce i s-au prezentat tot mai multe noi dovezi astronomice ale unui univers în expansiune, a trebuit desigur să se răzgîndească, dar se pare că niciodată nu a abandonat cu totul predilecția spinozistă față de atemporalitate. 

În 1921, cînd Arhiepiscopul de Canterbury l-a întrebat pe Einstein despre semnificația religioasă a teoriei relativității, fizicianul i-a răspuns scurt că nu era nici una, fără să-și dea seama că preferința sa pentru un univers static avea în sine o încărcătură teologică. Întrebarea arhiepiscopului nu era stupidă. Implicațiile teologice ale cosmologiei științifice a lui Einstein sînt profunde. 

Revoluțiile din știință ne influențează mereu ideile despre Dumnezeu, indiferent dacă noi credem sau nu în existența Lui. În zorii perioadei moderne, spre exemplu, cînd filozofii naturii s-au gîndit să descrie natura ca pe o mașinărie, teologii au presupus, aproape inconștient la început, că Dumnezeu trebuie să fie ca un soi de mecanic, ceasornicar sau „proiectant inteligent”, o asociere suspectă, care a avut o mare contribuție la dezvoltarea ateismului modern. (Michael J. Buckley, în At the Origins of Modern Atheism, 1990, susține că rădăcinile intelectuale ale ateismului contemporan trebuie puse pe seama faptului că ideea de Dumnezeu a fost fundamentată în geometrie, și nu în experiența religioasă.) 

După ce Charles Darwin a pus la îndoială convingerea că organismele vii ar fi produsul unei inginerii divine directe, ideea de divinitate ca proiectant a fost tot mai greu de înghițit. Cu doar o jumătate de secol înainte ca Einstein să devină faimos, Darwin demonstrase că trăsăturile specifice și varietatea nesfîrșită a vieții pe Pămînt nu sînt rezultatul necesității eterne, ci al unui proces istoric nepredictibil. 

Rețeta evoluției biologice, a teoretizat Darwin, constă din trei ingrediente: mai întîi, variațiile accidentale din istoria naturală și din ereditatea formelor biologice; apoi, filtrul impersonal al selecției naturale, „legea” care înlătură toate organismele ce nu se pot adapta și supraviețui suficient ca să se reproducă; și, în final, o îndelungată trecere a timpului în cursul căreia combinația dintre schimbările accidentale și selecția naturală oarbă are suficiente șanse să producă, treptat, întreaga diversitate a vieții de pe Pămînt. 

Astfel, viața nu este produsul previzibil al necesității atemporale, ci rezultatul unei împletiri între întîmplare, regularitate și timp ireversibil. Se nimerește ca întîmplarea, regularitatea legică și trecerea timpului să fie trei elemente esențiale din construcția oricărei povești. Așadar, povestea vieții, care cuprinde toate cele trei ingrediente, reprezintă o producție în desfășurare, ale cărei rezultate specifice va trebui mereu să le așteptăm. 

Și propria lui credință creștină s-a îndepărtat de Darwin pe măsură ce, în gîndurile lui despre natură și Dumnezeu, timpul și întîmplarea au fost înlocuite de veșnicie și necesitate. Ca urmare a noii povești a vieții spuse de Darwin, mulți oameni cu educație au ajuns, pînă astăzi, să nu își mai amintească decît rareori de Dumnezeu. După Einstein, în schimb, s-ar putea să gîndim altfel despre Dumnezeu și veșnicie, deoarece sîntem obligați să privim într-un fel nou și timpul, și lumea naturală. 

Acum știm că natura nu este fixă și etern înghețată. Niciodată nu vom mai putea să atribuim în mod plauzibil cosmosului adjectivul „atemporal”, așa cum face panteismul și cum și-a dorit să facă, la modul cel mai serios, și Einstein. Natura este un proces temporal care a adus mereu rezultate noi, surprinzătoare, pe măsura trecerii timpului. Universul nu este o manifestare de eleganță inginerească, nici o infinitate oarbă, aflată în derivă. Este o dramă neterminată, adică o narațiune plină de suspans care ar putea fi purtătoare a unui sens, pe care va trebui însă să îl așteptăm. La urma urmei, sîntem interesați de o dramă nu în căutare de coerență matematică, ci de coerență narativă. În univers se petrec tot soiul de lucruri a căror coerență ar putea să iasă la vedere, dar numai dacă le vom lăsa timp să se desfășoare, ca apoi să le povestim. 

Atît evoluția vieții, cît și scurta istorie a umanității pe Pămînt apar acum ca episoade noi și fără precedent într-o dramă cosmică a trezirii. Drama este cu mult mai veche însă, mai cuprinzătoare și mai interesantă decît am bănuit înainte de secolul XX. Prin urmare, în loc să ne punem obsesiv întrebarea dacă viața manifestă cu adevărat „un proiect inteligent”, acum este posibil – și, cred, mai productiv din punct de vedere teologic – să ne întrebăm dacă în îndelungata dramă cosmică se petrece ceva de maximă importanță. 

Cea mai importantă implicație teologică a descoperirilor lui Darwin este că viața dispune de un dramatism care, din cîte ne dăm seama, în profunzimile lui este purtător al unui înțeles major, cu mult mai semnificativ decît probele adunate de științele biologice. La fel, și dincolo de sondajele astrofizicii se găsește o aventură a trezirii care se întinde în întregul pelerinaj al materiei în timpul ireversibil. Marea contribuție a lui Einstein la teologie, în acest caz, este că a trasat contururile unui univers al cărui format inteligibil este nu doar geometric, ci și dramatic. 

(fragment în avanpremieră din volumul Dumnezeu după Darwin: O teologie a Evoluției, aflat în curs de apariție, în traducerea lui Mihai Moroiu, la Editura Baroque Books & Arts)

John F. Haught este teolog american, profesor și cercetător la Georgetown University, specializat în cosmologia fizică, biologia evolutivă și geologie în relația lor cu religia creștină.