Două beri goale cu OCS
● OCS 25, regia Hypno, StaySharp.film, 2022.
Lansarea anul trecut a documentarului OCS 25 din Expirat a venit ca apogeu al unui turneu național prin care formația Omul cu Șobolani a sărbătorit 25 de ani de la înființare. OCS a apărut într-o perioadă cînd peisajul muzical românesc era dominat de cópii ale formațiilor de băieți și fete din Occident (3SudEst, Genius, André), iar cele mai de succes trupe rock erau Timpuri Noi și mai noile Vama Veche și Vița de Vie. Șansa OCS de a ajunge la un public mai larg s-a chemat Atomic TV, prima televiziune de muzică din România, lansată la începutul lui 1999, care avea nevoie de conținut autohton. „Vara pe oliță”, prima lor piesă de succes, care s-a bucurat de un clip regizat de Tudor Giurgiu, a intrat astfel în grila noului post, la concurență cu Vank – „Independent”.
Inspirat de titlul cărții lui Sigmund Freud, vocalistul Dan Amariei dă numele trupei care avea să marcheze finalul anilor ’90 și prima parte a anilor 2000 într-un apartament din Constanța, la 1 august 1997. Componența s-a tot schimbat, mai ales la începuturi: Adrian Albu (Koks), primul cooptat, a plecat după cîțiva ani. Un alt membru important, Cezar Panait (Kaiser), a cîntat, pe rînd, la chitară și bas, pînă în 2011. Bun prieten cu Amariei, plecarea lui l-a afectat serios pe vocalist, care a lăsat în seama lui Nicolae Aramă (chitară) și Mihnea Dobrotă (tobe) găsirea unui înlocuitor. Radu Caragea s-a prezentat la audiție cu toate piesele deja învățate și a fost acceptat imediat de ceilalți. Din păcate, cu excepția lui Cezar, cei care s-au perindat prin trupă nu apar în documentar, fapt remarcat inclusiv în comentariile ce au apucat să se adune pe YouTube.
Cînd am auzit prima dată „Vara pe oliță”, eram în primul an de facultate și ascultam trupe de rock alternativ de afară. Într-o epocă în care încă era dificil să găsești pe Internet muzica unor artiști mai nișați, am cumpărat primul lor material discografic, un EP intitulat Razna, scos pe casetă audio. (Recent am văzut pe Facebook că și Oana Giurgiu își învăța fiul cum să deruleze cu creionul o casetă cu albumul lor din 2001, Ne punem în cap.) Printre elementele de originalitate aduse de OCS au fost versurile directe, ironice, care vorbesc despre societate în limbajul tinerilor de la începutul anilor 2000, inclusiv cu referințe narcotice („stai în cort, fumezi Maria-Ioana / Dacă vrei, o fumezi chiar și pe Roxana”) sau fantasmagorice. Odată cu maturizarea formației și a componenților, au apărut și dilemele existențialiste, introspecția, depresia sau vulnerabilitatea.
Pe lîngă versuri, concertele OCS, chiar și cele nereușite, au avut rolul lor în popularizarea trupei. I-am văzut prima dată la Iași prin 1999, la un soi de festival de o zi într-o sală de sport, unde au cîntat, printre alții, Implant pentru Refuz. Scena era improvizată sub forma unor plăci de lemn cocoțate pe niște lăzi de bere, sonorizarea execrabilă, dar publicul era atît de avid de altfel de muzică și de imaginea unor tipi cărora chiar să nu le pese de nimic, încît micile nesincronizări instrumentale n-au stat în calea descătușării sale. Un concert de lansare a albumului Superparanoia a strîns în 2006 cîteva sute de oameni extaziați într-un spațiu de maximum o sută (Club XS, de la subsolul Hotelului Unirea), cu un fum de țigară care scădea vizibilitatea la cîțiva metri și o căldură insuportabilă.
Nu același lucru se poate spune despre cel din 2008 de la Casa de Cultură a Studenților, care l-a propulsat pe Dan Amariei la știrile naționale. După două-trei piese începute și nefinalizate, s-a prăbușit pe scenă, a repetat că e „de căcat” și a plecat, lăsînd plătitorii de bilete indignați. În huiduielile propriilor fani, băieții au declarat că nu se mai întorc vreodată în Iași. Supărarea n-a ținut mult. Implicați în industria publicității (Amariei a lucrat inclusiv la Atlasul de mitocănie urbană), la primul concert de după dezastrul de la Iași, băieții au apărut pe scenă în pijamale. Mi-ar fi plăcut să fi văzut filmări de la mai multe concerte în documentar, surprinzător de sărac la acest capitol.
Cînd am citit despre acel concert de pomină de la Iași într-o povestire din 2014 a lui Marius Chivu („La vulturul de mare cu peștele în gheare”, din volumul Sfîrșit de sezon, povestire dramatizată anul trecut cu muzica trupei în spectacolul Seaside Stories al lui Radu Afrim la Teatrul Național din Constanța), proză care gravitează în jurul unui concert de 15 de ani OCS din Vama Veche, am realizat că fusesem martor la un fenomen ce contura soundtrack-ul unei generații de copii rebeli. Ce trăisem împreună cu prietenii din Iași fusese reprodus în cercuri similare din alte orașe. Povestirea, plină de versuri ale trupei introduse fără ghilimele, e perfect inteligibilă și în lipsa acestor referințe, însă plăcerea de a le recunoaște adaugă un strat de profunzime lecturii care creează o legătură specială între „inițiați”.
În publicul din parcarea de la Iulius Mall (2020, pandemie, pe scaune, cu măști) sau la Underground (noiembrie 2022) nu am mai văzut decît puține fețe de la concertele anterioare, însă cîțiva dintre cei de vîrsta mea veniseră cu copii, generația unei foste prietene, mai mică cu 12 ani ca mine, era acolo, împreună cu una nouă, formată de puști pînă-n 20 de ani. Majoritatea știau versurile pe de rost și, deși – așa cum recunosc și în documentar – muzica lor nu prea mai aduce nimic nou de ceva timp, fiorul colectiv al unui concert reușit a străbătut clubul (mai mult gol decît plin, din motive de ISU) și a urcat pe scenă, sub forma unor lacrimi pe care Amariei n-a putut, dar nici n-a vrut să le stăpînească. Nu știu dacă lacrimile alea sînt ale nostalgiei după tinerețea care începe să ne facă cu mîna, gloria apusă a unor vremuri cînd un cîntec bun putea mișca mii de oameni sau acceptarea unei traiectorii descendente care urmează implacabil după zenit.
Dan Amariei se declară norocos că trupa rezistă de 25 de ani. Într-un interviu pe care i l-am luat acum mai bine de zece ani, spunea că nu și-ar dori să fie o trupă penibilă care să cînte și după vîrsta de 40 de ani. Întrebat de altcineva de ce ocolește Timișoara, a replicat tăios că „nu merită să bați juma’ de țară pentru trei plictisiți”. Între timp, perspectiva s-a schimbat și își dorește să prelungească momentele acestea cît mai mult. Are o emisiune, Piticu’ dejun, la Radio Guerrilla, unde putem afla de ce muzica OCS nu iese din zona de confort: aceleași douăzeci de trupe alcătuiesc 80% din playlist-urile oricărei emisiuni. Muzică de azi e nostalgică, așa că de ce să nu oferi, în locul unei copii actualizate, originalul? Sînt destui, se pare, care preferă să-și retrăiască în buclă, pe repeat, anii de glorie ai tinereții.
Ca în orice formație longevivă, există diferențe de viziuni și chiar frustrări, care transpar și în documentarul de față. Chitaristul Nicolae Aramă (Nucu) pare cel mai nemulțumit de plafonarea muzicală a trupei: „Talentul nu-i niciodată îndeajuns”. Mihnea recunoaște că la început nu prea înțelegea mesajul versurilor, declarîndu-se satisfăcut abia de complexitatea albumului Marea căutare. Sînt interesante părțile în care este devoalat procesul de creație. „Caută” pare piesa preferată a tuturor membrilor. O altă concluzie unanimă e că trupa se află într-un impas creativ, după opt albume, aproape o sută de piese și 35 de videoclipuri, dat și de relațiile care nu mai sînt la fel de apropiate ca la început.
Fiind convins că trupa a adus ceva nou în muzica românească, Dan Amariei e reticent față de colegii de generație. Respectă influența a ceea ce a însemnat Timpuri Noi (în special pe Artanu), iar colaborări a făcut doar cu Dan Costea (Coma), pentru „Desene animate”, și cu Bean, pentru „Visule”. Bean apare și în documentar și se declară fan al trupei, chiar dacă ulterior el dezvoltă, printre alte proiecte, probabil cel mai de succes fenomen muzical românesc underground, trupa Subcarpați.
George Pleșu este președintele Asociației culturale AltIași.