Distopii şi noile media

Kepler-438b de Guillem Clua, traducerea: Florin Galiş, Iunia Mircescu; regia: Bobi Pricop; scenografia: Velica Panduru; sound design: Eduard Gabia; imagine şi montaj: Tania Cucoreanu; instalaţie multimedia: Mizdan, Dan Andrei Ionescu, Luca Achim. Cu: Dan Aştilean, Mihai Smarandache, Ioana Anastasia Anton, Cezar Antal / Alexandru Potocean. La Teatrul Odeon, Sala Studio.

Recenta premieră a lui Bobi Pricop, Kepler-438b de Guillem Clua, este prima producţie a Teatrului Odeon din cadrul proiectului european Fabulamundi. Playwriting Europe. Programul vizează promovarea dramaturgiei europene (din România participă şi Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş), iar pînă acum, Odeonul a optat doar pentru spectacole-lectură. Producţia lui Bobi Pricop reprezintă totdată şi primul spectacol realizat cu piesa dramaturgului catalan, o distopie care uneşte geopolitica, problemele climatice, miturile (inclusiv cele biblice) şi drama de familie într-o sumbră viziune a unui viitor lipsit de umanitate.

Povestea micuţului stat insular (şi imaginar) Malviti, aproape înghiţit de ape, ai cărui conducători încearcă să găsească un alt teritoriu locuibil prin bunăvoinţa statelor membre ONU, porneşte, după cum declară autorul, de la un fapt real: se pare că Insulele Maldive sînt ameninţate, într-un viitor nu tocmai îndepărtat, de dispariţie din cauza schimbărilor climatice. Distopia lui Guillem Clua vizează schimbarea politicii la nivel mondial pe fondul unor catastrofe naturale determinate de încălzirea globală care modifică geografia şi geopolitica. Ce se vede este că puterea perverteşte peste tot, că democraţiile devenite influente uzează şi abuzează de poziţia lor, renunţînd la principiile democratice, că relaţia dintre marile puteri şi statele mici rămîne una de dominaţie, indiferent cine sînt unii şi alţii. Poate cea mai spectaculoasă evoluţie imaginată de dramaturg este aceea a Statelor Unite ale Americii care devin – şi aici trebuie să deconspir – o teocraţie. O Americă fundamentalistă religios este, poate, cea mai sinistră distopie din tot spectacolul.

Textul configurează o dezumanizare totală la nivel mondial, punînd în dezbatere tendinţele de asimilare, statutul refugiaţilor, ideea de apartenenţă la o comunitate (şi pe cea de străin), conceptele de stat şi naţiune, solidaritatea internaţională în caz de criză, schimbările climatice şi influenţa lor asupra politicii şi a omenirii. Iar viziunea dramaturgului catalan, în ciuda comicului, este sumbră. Practic, Guillem Clua nu dă omenirii nici o şansă de a fi… umană.

Continuînd demersul din O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopţii (TNB) şi parţial din Pisica Verde (Teatrul Luceafărul, Iaşi), de introducere a noilor media în spectacol, regizorul Bobi Pricop foloseşte, de această dată, o instalaţie video de procesare şi transmisie live din foaierul Sălii Studio (autori Mizdan, Dan Andrei Ionescu, Luca Achim). Astfel, noile tehnologii sînt integrate în spectacol nu ca elemente-surpriză, expozitive, în sine, ci ca instrumente teatrale care determină modalităţi de lucru şi forme de interpretare noi. Una dintre partiturile actoriceşti reclamă ca actorul să joace numai în afara scenei, în foaier, de unde este filmat şi transmis în direct pe mai multe ecrane din scenă (insist asupra interpretării live căci, se pare, performanţa actoricească şi tehnică a creat impresia că partea video este înregistrată). Asta influenţează şi stilul, şi tehnica jocului. În plus, formatul aduce în spectacol o temă nouă: media ca intermediare ale evenimentelor politice (transmisia Revoluţiei din 1989 în direct a marcat o cotitură în istoria televiziunii, următoarea fiind războiul din Irak), cu rol manipulator. La asta se adaugă cîteva tuşe la Lear (preşedintele Republicii Malviti este un rege fără ţară, la propriu, din cauza naturii potrivnice şi a intrigilor de palat), la Noe şi potopul biblic, dar şi la Moise, cel plecat împreună cu poporul în căutarea ţării promise (textul are şi un alt titlu, Pămîntul făgăduinţei, sub care a fost prezentat în spectacolul-lectură). Apoi, relaţiile umane din interiorul familiei guvernatoare sînt la fel ca oricare altele, complicate şi tensionate, şi influenţează, prin intrigile de palat, politica statului. Fiica preşedintelui, cu funcţie în guvern (Ioana Anastasia Anton) şi ministrul de Externe (Mihai Smarandache) formează un cuplu care erodează, uman şi politic, idealismul şefului statului (Dan Aştilean) şi încrederea lui în umanitate. Care umanitate se dovedeşte a fi extrem de rapidă în a profita/abuza de necazurile micuţei insule. Aici intervine partea spectaculoasă actoriceşte, căci partiturile tuturor şefilor de stat, ale funcţionarilor ONU, ba chiar şi cea a eroului mitic al Republicii Malviti (a cărui poveste este spusă amuzant cu benzi desenate) sînt interpretate de un singur actor. Bobi Pricop recurge la o dublă distribuţie, cu Cezar Antal şi Alexandru Potocean, dar cum am văzut o singură variantă, mă voi referi strict la aceasta. Potocean dovedeşte inteligenţă şi versatilitate în realizarea unor personaje foarte diferite, care nu sînt tocmai caractere cărnoase, cehoviene, ci mai degrabă reprezentări tipologice. Fără exces de teatralitate (evitînd păcatul tentant de a face mai mult), actorul accentuează caricaturizarea pe măsură ce personajele devin tot mai schematice, avînd mare grijă de a nu cădea în derizoriu sau facil. Imaginea a 14 personaje prezente în acelaşi timp pe monitoarele din sală (spaţiul scenic, excelent gîndit, şi costumele aparţin Velicăi Panduru) este emblematică atît pentru tema textului (dezumanizarea) şi pentru conceptul spectacolului (instalaţie multimedia), cît şi pentru Alexandru Potocean însuşi, a cărui versatilitate poate fi surprinzătoare, avînd în vedere că pînă acum a fost distribuit predilect într-o anume tipologie masculină. Această partitură este şi cea care sparge monotonia spectacolului, oferindu-i dinamică şi umor.

Kepler-438b este un spectacol care te face să te întrebi, măcar o dată, unde se termină umanitatea.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă