Despre pasiunea cititului – Franco MORETTI în dialog cu Alessandro BARICCO
Am citit odată o definiție foarte elegantă a plăcerii de a citi: o pasiune calmă. A scris-o Franco Moretti. Ca să marchez apariția Colecției „Biblioteca“ a ziarului Repubblica, mi s-a părut foarte nimerită o scurtă conversație cu el, pentru că la ora actuală este una dintre vocile cele mai inteligente și mai puțin banale printre cei care se ocupă de cărți. Este cel care a îngrijit Romanul, monumentala operă în cinci volume publicată de Editura Einaudi. Dintre cărțile sale citez Opere lume, foarte frumoasă. Își desfășoară activitatea de cercetare și predă la Universitatea Stanford, dar cred că e un amănunt mai curînd întîmplător și n-aș trage concluzii cu privire la exodul de creiere din Italia către străinătate. (A. B.)
Franco Moretti: Ca să spun drept, am copiat definiția de la un economist, de la Hirschmann. El o folosea ca să definească ethos-ul comercial al burgheziei la trecerea dintre secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. O pasiune liniștită. Un oximoron de toată frumusețea.
Alessandro Baricco: Pasiunea aceasta vine de demult sau e o invenție a burghezilor din secolul al XIX-lea?
Se poate spune că a existat dintotdeauna. Se înregistra deja odată cu primele romane elenistice. Altminteri, unul precum Iulian Apostatul n-ar fi catadicsit să se dezlănțuie împotriva romanelor și a celor care le citeau.
De ce vreme de secole toți au fost împotriva romanului?
Pentru că era o plăcere să citești romane, iar plăcerea nu era văzută cu ochi buni de autorități. Și apoi pentru că literatura era alcătuită din minciuni. Acum noi sîntem obișnuiți, folosim cuvîntul magic ficțiune, dar odinioară era înspăimîntător ca unii să distreze lumea povestind lucruri inventate, complet false. Era ceva destabilizant.
Te întorceai acasă și-ți găseai nevasta zăpăcită, citind despre prințese și cavaleri…
Cam așa.
Destabilizant. Veacuri la rînd am demonizat cărțile, iar acum ne plîngem că nimeni nu mai citește.
Nu erau demonizate chiar de toți. De exemplu, în vreme ce Iulian Apostatul se dezlănțuia în anateme, existau chiar medici care consemnau proprietățile terapeutice ale cititului. Spre exemplu, în terapia impotenței. S-au găsit documente, nu e o glumă.
Probabil se gîndeau la literatura erotică.
Probabil.
Reiau întrebarea. Veacuri la rînd am demonizat cărțile, iar acum ne plîngem că nimeni nu mai citește.
Nimeni nu mai citește?
Așa se spune.
Ei!
Se poate ca „pasiunea calmă“ să se fi demodat?
Mie mi se pare că persistă. Adică nu a îmbătrînit. Se poate spune însă că are o concurență acerbă. Romanele erau îndrăgite din plăcerea de a urmări o intrigă, iar astăzi plăcerea aceasta e oferită de cinematografie. După cum și televiziunea a preluat fascinația povestirii foileton, un gen cu care s-au lansat Balzac sau Dickens. Și apoi mai este și tentația electronică, gîndiți-vă la jocurile video, tot niște narațiuni și acelea…
Și totuși cartea a făcut față cu brio.
A făcut față cu brio. Succesul său a coincis cu alfabetizarea în masă; și astăzi mai trăiește din seva acelei aventuri colective extraordinare. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cînd va fi depășită următoarea alfabetizare, probabil cea care îi va învăța pe toți să utilizeze computerul. Nu știu ce se va întîmpla atunci. Dar mai avem pînă acolo. La universitate abia acum încep să ajungă tineri care au înlocuit în totalitate cartea cu un ecran. Și nici nu sînt prea numeroși.
Franco Moretti
Dar lectura a fost vreodată un gest cu adevărat popular, realmente răspîndit? Cîtă lume citea romane în secolul al XIX-lea, de pildă?
Greu de spus. Cifrele sînt înșelătoare, pentru că unii citeau, dar foarte mulți ascultau ceea ce li se citea. Poate că nici nu știau să citească, dar le citea cineva cu voce tare. Oamenii care rulau trabucuri cubaneze munceau în timp ce le citea cineva Contele de Monte Cristo. Unde figurează ei în statistici?
Trebuie să fi existat o oarecare estimare.
Să zicem că romanele erau citite de 30-40% din populație. Nu știu dacă asta înseamnă că era un obicei răspîndit. Sigur că în America secolului al XIX-lea romanele nu au fost atît de răspîndite precum predicile. Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi de un real succes în rîndul maselor, cum e cel al televiziunii în zilele noastre.
Dincolo de definiția de „pasiune calmă“, dumneavoastră cum ați descrie plăcerea de a citi un roman?
Cred că există două feluri fundamentale de plăcere. Primul ia naștere din interesul de a urmări o poveste cu aceleași personaje, a căror fericire este întîrziată de o serie de piedici din exterior. Adesea fericirea aceasta se rezumă la dragoste. Acesta este un tip de plăcere aparte. Îți dă o anumită siguranță, căci personajele sînt ca niște certitudini intangibile; lumea e cea care le chinuiește, dar nu pentru totdeauna.
Și cel de-al doilea fel de plăcere?
E puțin mai subtil: plăcerea de a asista la transformările unui personaj. Nu contează dacă transformarea e în rău. Frumusețea constă în a le vedea cum se schimbă, cum cresc, cum devin altcineva. Aș spune că e o plăcere tipică secolului al XIX-lea, care, de fapt, n-a înlocuit-o niciodată pe cea dintîi.
Uitîndu-vă peste lista de titluri propuse de Repubblica, mi-ați putea exemplifica acest al doilea tip de plăcere?
Portretul artistului la tinerețe sau Rătăcirile elevului Törless.
Și exemple pentru primul tip?
Aici e mai dificil… Toate sînt cărți din secolul XX… Poate Un veac de singurătate, deși e un exemplu atipic.
Cum ați rezuma tot ceea ce s-a petrecut în secolul XX?
Să zicem că pentru o bună parte a secolului XX s-a pierdut plăcerea de a citi. Să încerc să fac o sinteză. Așa cum spunea Schönberg, a existat ideea de a propune o ordine în scriere fără a recurge la compromisuri pricinuite de imperfecțiunea simțurilor noastre. Avangardele au dorit să reprezinte tocmai asta: încercarea de a trece peste imperfecțiunea noastră și de a reveni la obiectivitatea materialului. Firește, rezultatele au fost niște cărți aproape imposibil de citit, dar nu inutile. După atîția ani de la experimentele acelea, dăinuie forța unui vis genial: să facem un salt peste simțuri, peste regulile percepției noastre. Să trecem pe partea cealaltă și să vedem ce se întîmplă. O aventură pe cinste!
Exemple?
Trilogia lui Beckett, Aragon, Joyce desigur.
Alessandro Baricco
E dificil să citești romane?
În ce sens?
Vreau să spun, de vreme ce e atît de greu să-i facem pe oameni să citească, trebuie să tragem concluzia că e ceva dificil, un apanaj al elitelor într-o oarecare măsură?
A citi Beckett e într-adevăr dificil. Dar Hammett sau Simenon… Nu, aș spune că, dimpotrivă, romanul este dintotdeauna una dintre narațiunile care s-au străduit să creeze o legătură cu oamenii. De pildă, s-a încercat adesea folosirea unei limbi standard, accesibilă unui număr cît mai mare de cititori. Sigur, poate că lucrurile s-au mai schimbat cu timpul, dar căutarea aceasta n-a fost niciodată întreruptă.
Îmi îngăduiți să vă dau un exemplu? Influența televiziunii. Am citit un studiu al unui domn pe nume Todd Gitlin, care a studiat lista bestseller-urilor publicată de New York Times. Deci nu e vorba doar de marea literatură, ci de bestseller-uri. Ei bine, el a analizat lungimea frazelor în cărțile publicate de 50 de ani încoace, ajungînd pînă la cele din zilele noastre. A descoperit că exista o singură diferență fundamentală: odată cu transformarea televiziunii într-un instrument de masă, lungimea frazelor s-a înjumătățit. Ca și cum cărțile s-ar fi resemnat, aliniindu-se la ritmul și bătăile inimii televiziunii.
O ultimă întrebare. Cam naivă.
Nu vă sfiiți.
O omenire care citește romane e o omenire mai bună?
Mai bună?
Da, cumva mai bună.
Cine știe… N-aș putea să vă spun. Dacă ar trebui să răspund, gîndindu-mă la secolele trecute, la toți cei care nu știau să citească, la cei cărora nu li se îngăduia să citească… ei bine, eu aș fi de partea lor; dacă ar fi să aleg, aș fi preferat să fiu de partea lor. V-am răspuns la întrebare?
15 ianuarie 2002
(din volumul Bun venit la circ. Eseuri despre lumea de azi de Alessandro Baricco, traducere de Anamaria Gebăilă, recent apărut la Editura Humanitas)