Degustări de vin cu Julian Barnes

De la ce a început totul? Poate de la cîteva gene impermeabile la alcool moștenite de la bunica mea paternă, care, la vîrsta de 88 de ani, a auzit la radio că prea mult gin face rău. Așa că, în ultimii zece ani, a băut numai whisky.

Sau a fost o moștenire mai romantică, poate culturală, de la bunicul matern al mamei mele, James Forfar Dott, care deținea o bucată de pădure franceză, o dogărie lîngă ea și un depozit pe cheiul din Bordeaux? James Dott, un scoțian cu ascendență hughenotă, poate că a trecut prin aceeași stare de rezonanță subconștientă prin care am trecut și eu cînd am locuit pentru prima dată în Franța și am realizat aceste achiziții îndrăznețe în ceea ce a fost cîndva patria-mamă. (...) În timp ce James își conducea afacerile dintr-un birou pictat în verde și maro din cartierul City din Londra, investițiile sale franceze au fost încredințate domnului Reynolds, un expatriat morocănos. Soția sa franțuzoaică, potrivit vărului meu îndepărtat David Chaundy, i-a suportat toanele, subliniind că „cel puțin este fidel“. 

În trei sau patru decenii, fabricile de butoaie în general, și mai ales fabricarea butoaielor de stejar francez, aveau să devină cea mai strălucitoare – și mai interesantă din punct de vedere financiar – rotiță din angrenajul comerțului mondial cu vinuri. Și, dacă această legătură de familie ar fi fost menținută, probabil că nu aș fi dedicat atîtea pagini de articole pentru a ironiza venerația aparent nelimitată a producătorilor de vinuri emergente pentru butoaiele noi și scumpe de stejar și pentru a atrage atenția în legătură cu profiturile furnizorilor lor.

Am reușit totuși să-mi petrec primele patru decenii fără să prețuiesc această pepită a istoriei familiei, din care optsprezece ani am ignorat aproape în totalitate vinul sub orice formă. Tatălui meu nu‑i place cînd spun acest lucru, deoarece crede că se reflectă negativ asupra lui. Dar adevărul este că, în Marea Britanie a anilor ’50 și ’60, vinul era încă o raritate. Importurile noastre de vin au fost neglijabile în anii postbelici și abia la începutul anilor ’70 am început să ne pierdem suspiciunea față de această băutură intrinsec străină. În anii ’50 și ’60, viața familiilor din clasa de mijloc, cum era a noastră, nu avea nevoie de vin decît la ocazii foarte speciale. Unul dintre efectele secundare complet neașteptate ale muncii mele este cartea de vizită socială pe care o oferă acum. Cînd m-am gîndit pentru prima dată la vin, la începutul anilor 1970, subiectul părea atît de voalat de frivolitate, încît abia îndrăzneam să mărturisesc în public că mă interesa. Dar, în ultimii zece ani sau cam așa ceva, vinul (dar și mîncarea) a devenit de un interes atît de respectabil pentru timpul liber, cu același tip de asociații culturale ca și opera sau artele frumoase, încît oameni pe care i-aș fi admirat doar de la distanță, dacă vinul nu ne-ar fi adus împreună, mi-au devenit prieteni buni.

Devotament & rivalitate

Cel mai evident dintre aceștia este romancierul Julian Barnes, a cărui operă am admirat-o dintotdeauna, și nu doar recenziile sale măgulitoare de la televiziune. El nu numai că scrie frumos, dar reușește să comunice pe pagina tipărită mai bine decît majoritatea scriitorilor de ficțiune contemporană că și gîndește și simte.

Ne-am întîlnit pentru prima dată la mijlocul anilor ’80, în cadrul unor cine organizate de scriitorul Paul Levy și apoi împreună cu acesta, concepute ca degustări verticale selective ale unor proprietăți relativ modeste, precum Château Poujeaux și Haut-Bailly. Prima dată cînd am mers la cină cu el și cu soția lui, agenta literară Pat Kavanagh, a existat o altă temă, Ronul de Sud, care a devenit cea mai durabilă pasiune a lui Julian pentru vinuri. Vedeta spectacolului, de care s-a bucurat și celălalt iubitor de vinuri literare, Auberon Waugh, a fost un vin care avea să fie servit la cina de aniversare a 45 de ani a lui Julian – recolta din 1962 a excelentului Châteauneuf-du-Pape Les Cèdres de la Paul Jaboulet. Este tipic pentru generozitatea sa faptul că ne-a dăruit lui Nick și mie o sticlă rămasă de la această cină, în ianuarie 1991, pentru a ne bucura de ea acasă.

Nu cunosc pe nimeni care să se fi dedicat vinului cu atîta devotament ca el în ultimii zece ani. O mare parte din casa lui găzduiește acum o colecție de vinuri care este mult mai mare decît a noastră. Petrece mult mai mult timp decît mine verificînd cataloagele de vînzare și comparînd listele comercianților, plănuind întîlniri la cină și căutînd sticle speciale. Altă frînă majoră în producția sa literară (sau poate un adaos la aceste cărți – nu le-am citit) sînt faxurile transatlantice pe care le trimite și le primește cu regularitate de la și către alt iubitor de vin, romancierul american Jay McInerney. Am impresia că în aceste mesaje există mai mult o rivalitate decît o legătură între bărbați, dar este clar că vinul bun și vechi le oferă acestor doi oameni de litere o plăcere enormă.

L-am întîlnit prima dată pe Jay în vara anului 1988, la o cină cu vinuri Cabernet din California din 1974, dintre care Sterling Reserve a fost cel mai bun, plus un La Mission Haut-Brion ceva mai puțin impresionant. De atunci, el face ocoluri regulate la Londra, în principal, mi se pare, în pivnița și la masa lui Barnes. Autorul cărții Bright Lights, Big Citys-a apucat chiar să scrie despre vin în revista americană House & Garden. Dar dacă Jay a ales calea evidentă de a învăța mai multe despre vin, Julian prezintă toate simptomele unui adevărat devotament, ca să nu spun fanatism.

O cină tipică la Barnes începe cu o șampanie foarte specială, continuă rapid cu o sticlă de Alsacia de calitate superioară, după care trece la o treabă serioasă, adică două sticle de persoană dintr-un vin roșu de cea mai bună calitate, înainte de a trece la un vin dulce și, foarte posibil, la un vin de Porto.

Această gazdă generoasă și acest oaspete grijuliu provoacă durere mentală, dar și fizică. Nimic nu-i place mai mult decît să vă aducă, să zicem, o recoltă magnifică de vin roșu la masă, decantat într-o sticlă de Sauternes, iar apoi să vă asculte, cu o față de pocherist, cum vă afundați din ce în ce mai adînc în nisipuri mișcătoare complet irelevante, în timp ce încercați să ghiciți despre ce vin este vorba. Prima dată cînd a făcut acest lucru, la scurt timp după cina noastră cu Jay, cu Cabernet californian din 1974, i-am spus cu fermitate că Latour ’71 pe care îl adusese era un Cabernet californian. „Nu spui asta doar din cauza a ceea ce crezi că am în pivniță?“, a întrebat el cu blîndețe. „Nu, nu“, l-am asigurat, înainte de a-l lăsa să ne spună, cu fața încă complet serioasă, pe ce sticlă grandioasă de Bordeaux a cheltuit toți acei bani.

A mai fost și memorabila cină de la Barnes, la care Bron Waugh a respins o sticlă de La Mouline Guigal 1976 ca fiind un porto marocan. Singura dată cînd îmi amintesc să fi dat dovadă de fler atunci cînd am degustat vinurile lui Barnes pe nevăzute, și asta a fost destul de pieziș, a fost la cina de acolo din 1993, cînd am spus că un vin roșu îmi amintea de genul de burgund de modă veche preferat de Bron. S-a dovedit a fi o sticlă de Cheval Blanc 1970 care provenea din pivnița infestată de lilieci de sub casa familiei Waugh din Somerset.

Dar Julian s-a întrecut chiar și pe sine însuși atunci cînd a fost gazda sărbătoririi celei de‑a cincizecea aniversări. În noaptea de duminică după ziua de naștere, în ianuarie 1996, ne-a oferit nouă, lui Jay, scriitorului culinar Simon Hopkinson și lui Stephen Fry, nu doar una, ci două dintre cele mai mari emoții vinicole pe care le-am trăit vreodată. Mai mult de atît, vinurile nu au fost servite pe nevăzute. O sticlă magnum de Dom Pérignon 1975 a fost doar încălzirea – „cărnos, plin de viață, cu mai multe huts („solicitarea atenției” în limbajul sportiv și cazon) decît cel din ’71, pe care l‑am băut de Anul Nou“, asta am scris despre el în dimineața următoare. Cred că am vrut să spun guts („tărie de caracter“). Laville Haut-Brion 1966, un mare bordeaux alb sec, ales cu grijă, cu gîndul la Simon și la mine, mirosea a fruct uleios și masiv. Caracterul său picant și corpolent îl făcea să se potrivească perfect cu feniculul și șalotele prăjite în ulei de măsline, dar nu ar fi fost prea amuzant de băut de unul singur.

După acest început amețitor au venit cele două sticle magnum uimitoare de Pétrus, pur și simplu, din două recolte cu adevărat inteligent alese, pe care doar un adevărat cunoscător le știe suficient de bine pentru a le prețui – primul din 1967, urmat de unul din 1964, ambii ani mari pentru Pomerol, dar nu neapărat pentru Médoc, care face atît de lipsită de eleganță reputația unui an. Vinul din 1964 a avut nevoie de mult timp pentru a se deschide, chiar și după ce ne-a fost turnat în pahare. Părea încă foarte adînc și purpuriu, mult mai puțin evoluat decît cel din 1967, și a stat înmărmurit în timp ce noi i-am permis celui din 1967 să ne învăluie. Acest vin mai tînăr era la apogeul puterii sale, plin de carne, opulență și plăcere parfumată pură. Am fost doar șapte, dar acest lucru a arătat toate virtuțile de a avea un întreg magnum în care să ne veselim. În momentul în care vinul din ’67 începea să devină un pic mai catifelat și mai indistinct la capătul palatului, vinul din 1964 a mărșăluit magnific în centrul scenei, mult mai tensionat și mai structurat decît cel din 1967, un stil de vin destul de diferit, cu un caracter de Médoc mai puternic într-un fel, dar cu o viață mult mai lungă în față. Acesta a fost Pétrus în cea mai bună formă de concentrare a sa, chiar dacă nu se poate spune același lucru și despre noi.

Dar mai erau și altele: adîncimile arămii ale lui Climens ’47, care erau minunat de dulci, înviorate de o lovitură plăcută de citrice și acid, și – de parcă am fi meritat sau am fi avut nevoie – o carafă de Cockburn ’12 (1912, adică) care părea să devină mai sec la sfîrșit, dar care a fost un deliciu extraordinar, un suvenir al unei lumi în care Sarajevo nu avea încă o semnificație istorică. Au existat și focuri de artificii reale, dar și gustative, la jumătatea acestei mese, care le-au pus considerabil răbdarea la încercare vecinilor din nordul Londrei ai familiei Barnes, mai ales cînd o rachetă deosebit de puternică a declanșat alarma unei mașini.

Intelectuali vs. hedoniști

Julian a hotărît să-și sărbătorească din nou ziua de naștere cu aceeași echipă, un fel de sfîrșit de an aniversar, după cum a spus el, deși era deja bine intrat în februarie 1997. Magnum-ul vedetă de data asta a fost Cheval Blanc 1955, servit nu foarte rece, astfel încît să nu pierdem nimic și să ne putem bucura de fiecare nouă fațetă a lui pe măsură ce se deschidea. A fost complet, într-un mod atît de minunat, atît de hrănitor, încît mielul servit cu el a fost aproape de prisos. Nu că acest vin vechi de 42 de ani era imens, monumental, intens sau alcoolic, ci mai degrabă că era atît de perfect, atît de dulce și armonios, încît te-ai fi gîndit că-ți venea să-l pui într-un bol și să-ți bagi nasul în el. Luasem o sticlă din aceeași recoltă cu optsprezece luni înainte, la cel mai apropiat restaurant elegant din Languedoc, pentru a sărbători a patruzecea aniversare a altcuiva. Fusese delicios atunci, dar acest magnum părea să fi strîns cureaua cu trei găuri. Sticla Cheval Blanc 1952, îmbuteliată la Calvet, servită împreună cu sticla magnum, de asemenea pe nevăzute, părea atît de profund tensionată, încît era aproape imposibil de crezut că cele două vinuri ar fi putut proveni de la aceeași proprietate. Acesta a fost un vin magnific, mai degrabă pentru intelectuali decît pentru hedoniști, și mă tem că intelectul nostru este de obicei depășit de simțuri la sfîrșitul primei (eu) sau a celei de-a doua (toți ceilalți) sticle oferite de Barnes. (Un Cheval Blanc din 1953 servit la o cină aniversară la The White Horse din Chilgrove, cu doi ani înainte, a fost de asemenea senzațional.)

Nick și cu mine am crezut că ne descurcăm destul de bine să ne menținem cursul pînă cînd a fost servit vinul de Sauternes – după o sticlă foarte respectabilă de Cabernet Château Montelena din 1976, pe care o adusesem. Sticla de Yquem era din marea recoltă 1947, pe care Julian a adoptat-o în mod clar ca fiind preferabilă celei din 1946. Vinul pe care-l conținea era adînc, întunecat și, în loc de o dulceață extrem de evidentă, avea o greutate și o substanță masivă, însuflețite de vagi note de coajă de portocală. Această combinație de vin și recoltă este într-adevăr foarte, foarte specială. Deși nu era la fel de rotund și dulce ca Yquem-ul din 1945 de care mă bucurasem în pas de gărgăriță, era genul de vin, ca să nu spun de achiziție, pe care numai o gazdă foarte dedicată și foarte generoasă l-ar împărți.

Julian este în mod clar un om obsedat. A lăsat să transpire faptul că primise magnifica sticlă magnum de Cheval Blanc 1955 abia în acea dimineață. O comandase de la un comerciant din adîncul țării în săptămîna precedentă, dar fusese livrată din greșeală la o adresă similară, care adăpostea de asemenea, în mod periculos, o pivniță de vinuri și un iubitor de vinuri. Simon Hopkinson a încercat să formuleze politicos o întrebare cu care mai mulți dintre noi se luptau nedumeriți. Cum se face că te-ai dus și ai cumpărat încă un vin și mai scump pentru diseară, cînd ai deja trei pivnițe pline la subsol? Dar nici el și nici Julian nu au reușit să găsească cuvintele potrivite, și sînt sigură că sosirea vinului de Porto (care a coincis cu cea a taxiului nostru) nu a ajutat cu nimic la găsirea unui răspuns pentru atracția esențială pe care vinul o are față de cineva care a cedat atît de voit în fața lui.

(fragment în avanpremieră din volumul Confesiunile unui iubitor de vin. Plăcerea degustării, aflat în curs de apariție în colecția „In vino veritas” a Editurii Baroque Books & Arts, în traducerea Siminei Bălășoiu, cu o revizie şi adaptare de specialitate de Cătălin Păduraru)

Jancis Robinson (n. 1950) a studiat matematica și filozofia la Oxford, înainte să devină critic de vin și să capete renumele de „preoteasa mondială a vinului”. Este autoarea celebrelor volume multipremiate Oxford Companion to Wine(1994, 1999, 2006) şi World Atlas of Wine (în colaborare cu Hugh Johnson), precum și a rubricii de vin din Financial Times.