De la frunte pîn’ la – ups! – suflet

Muzeele sînt ca niște cutii cu surprize: imposibil să nu găsesc ceva care să mă intereseze, să-mi placă, să mă facă să vorbesc singur sau cu cel/cei cu care mă însoțesc. Chiar și în cele în care am mai fost de mai multe ori, în cele pe care „le știu”, există reîntîlniri ce-mi fac ochii mari.

Între primele „obiective” pe care le caut cînd merg într-un oraș e muzeul de artă. Acolo îmi pare că ar fi inima acelui loc. Sau, mai romanțios, sufletul lui. Bat și străzi, casc gura la arhitectură, la oameni, la vitrine, la piețe și piațete, intru și în librării, stau preț de-o cafea ori de-o bere la o terasă, două, însă dacă n-am intrat la muzeu am sentimentul că am cam ratat călătoria. Inclusiv în muzeele care arată ca niște sicrie și în care personalul te privește ca Caron (n-am evitat cacofonia, fiindcă nici supraveghetorii aceia nu ne evită) mă ia o mare poftă de viață cînd stau față-n față cu lucrări splendide, cu obiecte ce mă dizlocă din bezna sălilor și mă proiectează în culorile ce spun povești ori tac de nu se mai opresc, cînd descopăr un detaliu care data trecută mi-a scăpat nu știu cum.

În Petroșaniul prin care trec de cîteva ori pe an nu există un muzeu de artă. Pe cel al mineritului l-am văzut. De cîțiva ani, însă, „funcționează” acolo un Muzeu al Instalatorului Român, imaginat și pus în operă de artistul vizual Ion Barbu. Nu e cu exponate din zona instalațiilor în construcții – țevi, conducte, coturi, robinete, pompe și ale obiecte atît de folositoare în și pe lîngă casa omului –, ci unul șui, haios, în care intri mustăcind (fiindcă pereții exteriori și curtea dau destule motive) și din care ieși cu gura pînă la urechi. Cum e Barbu, și muzeu’! La Petrila, lîngă Petroșani, a mai făcut unul, dedicat Mamei, chiar în casa în care mama lui a trăit, iar el și frații săi au copilărit. Nu sînt expuse numai obiecte de/din familie, ci și poezii în care „mama” e personaj principal. Iar autorii sînt, majoritatea, poeți contemporani. Asta fiindcă artistul petrilean iubește profund poezia și o promovează.

De fapt, nu știu pe altcineva din artele vizuale care să fi făcut atît de multe și de importante servicii poeziei românești contemporane precum Ion Barbu. Antologii care mai de care mai ieșite din tipare, evenimente culturale nonconformiste (festivalul „Om rău” a fost unul dintre cele mai tari la care am participat vreodată, și nu o dată), fotografii cu scriitori, tricouri șugubețe, ce au imprimate pe ele versuri, cartoline, pereți de case cu amprente poetice (inclusiv casa în care el locuiește), „Sticle pentru minte, inimă și literatură”, spumoase cenacluri ad-hoc, ba chiar și cel mai cinstit concurs de poezie din istoria literaturii române, care a avut loc în Peștera Bolii, lîngă Petrila.

În urmă cu niscaiva ani, Noni (pentru prieteni) mi-a zis că are idei și „marfă” pe care ar fi tentat să le combine și să facă din ele un muzeu al poeziei. Nu-i găsesc un loc în Timișoara pentru asta? Cum să nu, facem rost și de-o locuință dacă te muți în Banat, vorbesc cu primarul, i-am spus.

Doar că el nu s-a mutat din Petrila și a făcut muzeul. Și l-a dus hăt, la Iași. Am avut un nod în gît cînd am aflat, acum vreo doi ani, de planul moldav. Mai ales că în viitoarea Capitală Culturală a Europei nu sînt decît vreo patru-cinci muzee. Apoi, cînd Lucian Dan Teodorovici (directorul Muzeului Național al Literaturii Române din Iași) mi-a vorbit despre viitoarea Casă a Muzeelor, despre poziția ei centrală și viitoarele proiecte, nodul mi s-a dezumflat și a rămas doar o gîlmă. Care s-a retras cu totul cu o săptămînă înainte de deschiderea oficială a Casei Muzeelor, în iulie, cînd am vizitat-o, ghid fiindu-mi chiar Lucian.

Da, meșter Barbu – și conștient-ironic, ca tot artistul formidabil – cînd a ales citatul din Preda, care avertizează, chiar de la intrare: „Așa ceva nu există!”. Eu n-am văzut un altul mai original, mai lipsit de ceremoniosul mortuar al majorității instituțiilor pe care scrie muzeu. Mixt de texte (poetice) și obiecte panotate surprinzător, de contextualizări pline de haz ori melancolice, cele cîteva săli care compun muzeul sînt scena unui spectacol minunat, pe care l-am trăind zîmbind, vorbind și exclamînd. Și n-am știut dacă să mai uit mai întîi la versurile scrise/desenate pe pietricele ori pe pereți, pe podea ori pe hîrtiile ce se ridică din mașinile de scris întocmai ca niște vele, la trăsnitele etichete ale „Sticlelor pentru minte, inimă și literatură” ori la pașii (descălțați) ai poeților, la „Tabloul periodic al elementelor poetice” (din care am aflat că există Bromaru, Tolcium, Comaniu, Thonegariu și tot așa, pînă la 118), sau la manechinele îmbrăcate-n haine cu înscrisuri ce-ți fac pielea de găină, la paginile cărților care, deschise, tapetează o încăpere întreagă, ori la umbrelele – deschise și ele – de pe care curg cuvintele unor poeți ai zilelor noastre, în oglinda de pe „dulapul îndrăgostit”, sau la domnul Teodorovici, ce-mi urmărea, prietenos și amuzat, reacțiile entuziasmate.

Îi cunosc pe Ion, Lucian, Amelia, Florin, Nicoleta, Cătălin și știu că muzeul acesta va lucra continuu, nu doar ținîndu-și ușile deschise, ci realizînd evenimente originale, cu magnet, ce îl vor transforma într-un loc căutat de cei care vor să afle sufletul surprinzător al poeziei și, implicit, al Iașiului.

Robert Șerban este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Poemul curcubeu – un experiment, Casa de pariuri literare, 2021.

Foto: C. Toma / Muzeul Poezie(i)