„De cele mi multe ori, simțim nevoia să ficționalizăm realul” – interviu cu regizorul Mihai MINCAN –

Spre Nord, lungmetrajul de debut al lui Mihai Mincan, a avut de curînd premiera și îl puteți vedea la cinema. O poveste despre emigrare, supraviețuire, un trhiller în care diferențele culturale, sociale, economice și politice ne pun în față o oglindă necruțătoare. Am vorbit cu regizorul despre acest film, care pornește de la o întîmplare reală, din 1996.

Spre Nord e un film atipic pentru cinema-ul românesc. Între momentul în care ați scris scenariul și momentul în care filmul a fost gata au trecut niște ani. Ați simțit timpul, v-a fost teamă că povestea ar putea să devină irelevantă?

Nu, teama de irelevanță nu a existat niciodată. Unul dintre motivele pentru care am decis să scriu scenariul se lega fix de faptul că, deși faptul real se întîmplase în 1996, deci cu douăzeci de ani înainte, îl simțeam foarte actual. Îmi vorbea foarte mult de lumea din jurul meu, lumea din 2016. Mulți oameni mă întreabă despre credință după ce văd filmul, și înțeleg de ce, dar pentru mine mult mai importante au fost teme precum banii, inegalitatea socială sau valoarea derizorie a unei vieți de om, teme care nu cred că au o temporalitate fixă. Deci am știut că povestea, măcar la nivelul ăsta de teme proiectate, rezistă timpului. Dacă mi-a fost teamă de un lucru a fost acela de a nu face prea multe compromisuri. Sau, dacă fac, măcar să fie „on my own terms”. Cînd intri în dezvoltare cu un film, mai ales un debut, dai peste tot felul de consultanți, finanțatori, script gurus care știu ei mai bine decît tine de ce are nevoie filmul. Și uneori banii pe care-i obții pentru producție sînt legați direct de cît de bine și des poți spune „Da, sigur!” la cererile lor. Pentru mine, ăsta a fost un lucru straniu, mai ales venind din presă. Noțiunea asta de regizor transformat în mașină de pitching, într-un fel de vînzător ambulant de idei, pregătit să facă reduceri de preț oricui pare interesat. Din fericire, și aici m-a ajutat mult și Radu Stancu, producătorul filmului, am supraviețuit fără să facem compromisuri. 

Anii ’90, migrația, iluziile și mirajul lor, inconștiența, riscurile nebunești, toate sînt elemente importante în scenariu. Veniți din zona de științe umane, aveți un background de jurnalist, cu ce provocare și lecții a venit regia acestui lungmetraj de ficțiune, după experiențele dvs. anterioare de documentar?

Nu-mi consider celelalte filme ca fiind documentare. Documentarul, așa cum îl înțeleg eu, e cu „D”, are o complexitate stilistică și tematică pe care eu nu am demonstrat-o în ce am făcut înainte. Poate doar în Omul care a vrut să fie liber, dar și acolo mi se pare că doar am atins suprafața. Aș spune că filmele la care am lucrat înainte de Spre Nord sînt mai mult o continuare a muncii mele de jurnalist, un fel de reportaje mai ample. Unul dintre lucrurile pe care le admir în documentar și am încercat să le aplic și în Spre Nord se leagă de durată, de ritm, mai exact. De a construi cumva posibilitatea ca o secvență să-și ia tot timpul de care are nevoie pentru a se putea desfășura, fără a fi grăbită pentru motive narative sau comerciale. Nu-mi dau seama dacă mi-a ieșit asta.  

Ați fost adolescent în anii tranziției. V-ați dorit să plecați din țară?

Nu, îmi doream foarte mult doar să plec din Tîrgu Mureș la București, mă simțeam foarte închis în provincie. Visam la orice care să arate altfel decît ce vedeam de la geamul apartamentului unde am copilărit. Cred că am avut ideea plecării din țară ceva mai tîrziu, pe la 30 de ani, dar încă de pe atunci mă simțeam foarte bătrîn ca să fac așa un pas uriaș. Astăzi am momente în care regret că n-am făcut-o, în care mă învinuiesc că prea am analizat lucrurile rațional, în loc să merg pe instinct.

Dacă ar trebui să scrieți un reportaj despre making of-ul acestui film, cu ce ați începe?

Cu ziua în care Soliman Cruz, actorul filipinez care-l interpretează pe Joel în film, a ajuns în România, pentru repetiții și apoi filmare. Era pentru prima dată cînd ne vedeam față-n față, pînă atunci vorbiserăm vreo doi ani numai pe Zoom. Era cazat la un hotel din centrul Bucureștiului. Am ieșit în față ca să fumăm o țigară și a început să ningă, tipul de ninsoare scurtă care se mai întîmplă în martie în România. Sol s-a uitat fascinat la fulgi, era pentru prima oară cînd vedea așa ceva. A ieșit în ninsoare și stătea acolo, rîzînd. Ne-am terminat țigările și am intrat în restaurantul hotelului. Ne-am așezat. El s-a uitat atent la mine și mi-a spus: „Știi, Mihai, eu aud voci uneori”. 

De George Chiper-Lillemark, directorul de imagine, vă leagă o colaborare lungă. Cît de importantă a fost munca cu el la acest film? Forța și tensiunea filmului vin și din estetica imaginii.

De George mă leagă o relație foarte lungă. Ne-am întîlnit pentru prima oară în 1998, la faza națională a Olimpiadei de Filosofie. De atunci sîntem prieteni buni. Venim din aceeași generație, cam din același background social, avem sensibilități comune, literare și în cinema. Este unul dintre oamenii extrem de importanți din viața mea. Comunicăm fără să ne vorbim prea mult, intuind cumva ce-și dorește celălalt. Cam așa a fost și la filmare. L-am auzit spunînd că totul era deja descris vizual din scenariu. Aș returna ideea și aș spune că am scris așa tocmai pentru că intuiam de ce are nevoie ca să se poată simți liber și provocat. 

E vorba despre un scenariu care pornește de la fapte reale. Ca întotdeauna, ele sînt ficționalizate. În ce fel ați dus mai departe „realitatea”?

Am dus-o cît am simțit că e nevoie ca să pot face un film pe care să-l simt ca fiind personal, să-mi spună ceva despre viața mea și, hopefully, să le poată spună și altora despre viețile lor. Astăzi, de multe ori „personal” se confundă cu „autobiografic”, dar nu cred că lucrurile sînt atît de stricte. De multe ori, chiar și în viața de zi cu zi, trecem prin momente pe care le simțim ca fiind importante, că ne schimbă cumva. Apoi, cînd încercăm să vorbim cu oamenii apropiați despre ele, pare că nu le reproducem niciodată exact cum s-au întîmplat, faptul real, ci introducem categorii de ficțiune pentru a construi o poveste. Mă rog, poate generalizez, poate nu toți facem asta, habar n-am. Dar mi se pare că, de cele mai multe ori, simțim nevoia de a ficționaliza realul, fie pentru a construi o formă de relatare care să fie ușor înțeleasă și de omul de alături, fie pentru că faptul real ne-a învățat ceva, ne-a dat o cheie morală asupra lumii, pe care o integrăm deja în forma povestită. 

Frica mi se pare subiectul principal în povestea dvs. Iar ea e globalizată, la fel ca sărăcia, nu ține cont nici de granițe, nici de naționalități. Și, ca spectator, o simți cum îți suflă în ceafă și asta se întîmplă în filmele noir bine făcute. Ați urmărit, v-ați dorit acest efect?

N-am avut în minte un gen cînd am scris. Mă interesa povestea, cum să o construiesc mai bine. Cred că aspectul de noir, thriller poate, că tot s-a vorbit despre Spre Nord ca fiind un thriller, vine mult și din specificul poveștii în sine. Întuneric mult, spații obturate, jocul ăsta de-a șoarecele și pisica, nevoia de a rezolva o problemă contracronometru și consecințele catastrofale care sînt implicate într-un eventual eșec. Deci aș spune că povestea a dat într-un fel genul, nu că am aplicat regulile unui gen pentru a scrie o poveste.

E o poveste despre emigrație în care umanitatea e avariată. Binele și răul devin niște concepte fluide. Victima poate deveni călău și invers. E un film despre supraviețuire sau despre putere?

Despre ambele. Cred că se confundă, mai ales în lumea actuală. Cel care are puterea, a se citi banul, are evident un avantaj, măcar prin aria de alegeri pe care le poate face. Dar, da, m-a interesat mult zona asta de fluiditate despre care ai pomenit. Mai exact cum trecerea de la un concept la altul, opus primului, implică tot timpul un fel de violență, o tensiune ascunsă.

În această mare burtă a balenei, care e cargobotul pe care doi tineri se urcă ilegal, pentru a ajunge în America, intră diferențe culturale, sociale, economice și politice, limbi diferite, pe care le aduc cu ele personajele – taiwanezi și filipinezi, un român – și o Biblie. Nimeni nu e nici curat, nici imoral pînă la capăt. Ce-i salvează?

În Spre Nord, nimic. N-am să pretind că nu e un film apăsător și pesimist. Dar cred, în același timp, că e o copie fidelă a lumii actuale. Sau măcar a modului în care eu văd lumea actuală. E un spațiu în care, cel puțin în privința diferențelor sociale, lucrurile au devenit dramatice. Cultural, ne străduim din răsputeri să găsim punți de legătură și uneori ne mai iese. Dar cînd viețile unora dintre noi stau într-un echilibru atît de fragil, iar alții, pentru care grija zilei de mîine nu a existat sau nu va exista vreodată, ne învață cum să „fim empatici” și „oameni mai buni”, un dialog real, autentic e greu de obținut.

Care e reacția/cronica care v-a bucurat cel mai mult și mă gîndesc în primul rînd la proiecția de la Veneția și la cea de la Films de Cannes la București?

Nu cred că a fost o cronică, dar poate o să fie, cine știe? Au fost, în schimb, două momente. Emoția actorilor care au văzut filmul pentru prima dată la Veneția și discuțiile pe care le-am avut cu ei după proiecție. Iar la Film de Cannes la București a fost căldura sălii. Era pentru prima dată cînd proiectam filmul în țară și reacția de atunci a oamenilor din sală m-a făcut să cred că poate n-am greșit chiar totul. Poate că filmul le vorbește cumva.

interviu realizat de Ana Maria SANDU