De ce atîta rîs?

Mă întreb: e un simptom de bătrîneţe sau de tristeţe? Rîsul în hohote mă exasperează, rîs agresiv şi nociv convivialităţii. Rîs contrar spaţiului public şi rezervei pe care acesta o reclamă, rîs fără constrîngeri… În celebra sală Théâtre de l’Œuvre, unde a montat pionierul avangardei Lugné-Poë, devenită azi sală de teatru privat, o burgheză cu un brushing impecabil rîdea la fiecare replică din Cui îi e frică de Virgina Woolf, celebra coborîre în infernul cuplului semnată de Edward Albee, şi cînd, iritat, am întrebat-o de ce, mi-a răspuns: „Am venit aici să rîdem!“. Relaţia cu spectacolul nu avea nici o incidenţă asupra spectatoarei hilarante, ci doar „identitatea“ prealabilă a locului o predetermina. Rîs programat! La Cluj, la spectacolul lui Felix Alexa cu teribila Domnişoara Iulia de Strindberg, lîngă mine, trei tinere eleve nu se puteau opri din rîs. Cînd, perplex, le-am interogat, ele au mărturisit: „Nu rîdem de spectacol“ – rîs autonom, perturbator pentru o sală. Văzînd un subtil film ironic de Nanni Moretti, un grup de spectatori rîdeau isteric, rîs surexcitat. De unde vine această propensiune pentru rîsul extrem? – mă întreb perplex.

În vechiul teatru pe care Peter Brook l-a învestit acum patru decenii şi pe care acum l-a părăsit, Les Bouffes du Nord, am vrut să văd spectacolul unui grup tînăr care s-a impus recent, Les Chiens de Navarre. El adoptă un limbaj împrumutat direct din banda desenată cu personaje strict conturate şi comportamente excesive. I se adaugă o vulgaritate fără seamăn, cu simulacre de felaţiuni şi copulaţii de grup… sala rîdea de, cum se spune în franceză, „făcea pipi în pantaloni“. Atunci propria-mi singurătate m‑a neliniştit. Nu puteam rîde, nu mă puteam asocia acestei deriziuni generalizate. Eram pierdut în sînul unei alte generaţii ale cărei reacţii mă derutau. Nu le respingeam, dar îmi erau străine. Şi am conchis că spectatorul care eram se desolidariza de climatul general în numele unei incompatibilităţi de ordin biografic. De ce să am eu dreptate, şi nu acest public tînăr satisfăcut? Ceva profund ne despărţea: rîsul violent, rîsul decomplexat.

Pentru a verifica această constatare nu am capitulat şi am continuat să văd alte spectacole semnate de „colective“ tinere. E util să testezi o observaţie pe cazuri diverse pentru a ajunge la o concluzie plauzibilă. Am regăsit mereu, peste tot, acelaşi apetit irezistibil pentru rîs. El e absent la artişti ca Warlikowski, Ivo van Hove sau Pommerat care, la cincizeci de ani, îşi păstrează apetitul insurecţional sau basculează pe panta unor adagio-uri sfîşietoare. Tinerii însă rîd… mi se pare bizară această reacţie. Lumea de azi, cu toate excesele şi insuportabilele deviaţii care ni se dezvăluie zilnic, nu suscită decît o asemenea dezangajare, un astfel de refuz? Şi, reflec­tînd, mă întreb dacă nu e proba asumată a unor deziluzii militante: cînd toate luptele au eşuat, toate utopiile s-au deteriorat şi nimic nu mai e de sperat, rîsul se constituie în rîs de refugiu şi de supravieţuire pe marginea prăpastiei. El nu e doar o reacţie inconştient idioată, am presupus. Rîd tinerii pentru că sînt resemnaţi? Sau consideră că o asemenea manifestare e singura pe care o poate inspira lumea actuală, lume de nereparat? Rîs de disperare, rîs de consolare…

Se rîde mult, îndeosebi la televiziune. Asistăm la o adevărată generalizare a rîsului fără motiv, rîs de „atmosferă“, căci scopul constă în a furniza telespectatorilor imaginea unor grupuri obstinat insensibile la altceva decît la glume contextuale, a unor grupuri ce difuzează imaginea unei societăţi neconflictuale, constant fericite, tot aşa cum publicitatea ne comunică modelul unei frumuseţi de bazar. Pe ecrane nu vezi decît dinţi albi, braţe agitate, rîsete în cascadă. Cum să te asociezi acestei iluzii sistematice? Putem detecta o corespondenţă între rîsul suscitat de echipele de teatru şi cel afişat de animatorii de televiziune? Dificil, dar nu imposibil. Unii se afirmă ca partizani ideologici ai unei lumi sistematic „vesele“, iar ceilalţi ca partizani ai „rîsului“ de deriziune, rîs ideologic.

Rîsul e reputat pentru virtuţile sale comunitare: cîtă plăcere produce faptul de a rîde împreună! Dar sociologii au observat că azi se rîde mai intens şi mai isteric în grup decît înainte, ca şi cum scopul ar fi de a afirma în public o solidaritate. „Sîntem aici şi… rîdem!“, dar excesul se poate converti în agresiune a unei comunităţi mai largi care adoptă tonalitatea temperată indispensabilă dialogului global. Grupul ce rîde fără reţinere se impune autoritar şi interzice socialitatea unui spaţiu de reuniune: restaurant, cafenea. De aceea el provoacă conflicte şi crispări nervoase. Rîsul e o manifestare de grup, dar, cînd se impune excesiv, el devine agresiune şi atunci conflictul se poate declanşa între o minoritate extravertită şi o majoritate revoltată. Rîsul de grup, rîsul netemperat, nimic nu e mai insuportabil pentru partenerii spaţiului public. Cum să nu-ţi aminteşti un vechi proverb: „Auzi de mult mai departe pe cel care rîde decît pe cel care plînge“?

Rîsul adesea, la teatru, implică o „superioritate“ a artistului faţă de personaje pe care le devaluează, le critică în numele unei „judecăţi“ exterioare al cărei exponent se consideră a fi. Rîdem de ce considerăm a ne fi inferior – acest cinism al regizorului a dispărut azi, cînd s-a impus un rîs gratuit, generalizat, un rîs fără ierarhii de valoare, un rîs de integrare, şi nicidecum un rîs de ameliorare. El nu sancţionează morala decăzută, nici derizoriul comportamentelor, „castigat ridendo mores“ şi-a stins puterea. E doar un rîs ce uneşte, un rîs colectiv.

Lui i se opune surîsul. Surîsul e pudic, reţinut şi moderat liberator. Cum să nu‑mi mărturisesc satifacţia produsă de recenta mare expoziţie Magritte de la Beaubourg, vizitată zilele trecute? Privesc aceste pînze „deconstruite“ care surprind şi destabilizează realul, aceste pînze care aliază visul şi surîsul. Surîs solitar, surîs necomunitar. Opera lui Magritte, cum scrie, în Le Monde, Philippe Dagen, „posedă această virtute atît de rară în secolul XX pentru a nu o celebra: să stîrnească rîsul… ea surprinde şi ne face să rîdem“. De fapt, mai exact, să surîdem, surîs al inteligenţei pe fond de uimire şi joc. Ca o poezie de Sorescu… surîsul lui, surîs de poet!

Surîsul şi rîsul disociază două categorii de public. Cei care îl iubesc pe Woody Allen şi cei care se precipită la comediile lui Dany Boon. Cei care caută să încînte lumea prin surîs şi cei care se mulţumesc să o degradeze printr-un rîs gregar, zgomotos şi perturbator. Surîsul e tăcut, rîsul nu. Surîsul vindecă individual, rîsul confortează tribal. Alegerea e mereu posibilă, căci avem nevoie de rîs şi de surîs ca de terapii distincte, dar disociate. Ele funcţionează ca supape de salvare şi fiecare dispune de soluţia ce-i convine.

Dar întrebarea persistă: de ce atîta rîs azi? Nimic nu-l justifică, nici corupţia planetară, nici dopajul generalizat, nici războaiele permanente, nici clişeele politicienilor… Rîsul ar fi o uitare? Un medicament generaţional? Un drog comunitar?

George Banu este critic de teatru.

Mai multe