De ce are nevoie cinematografia română de premii și în țară - După Gala Gopo
De ce ar avea nevoie de gale de premiere, organizate cu fast, o cinematografie română inexistentă? Am auzit de mai multe ori în ultimii ani această critică. Ea vine în special de la unii jurnaliști și lideri de opinie, care nu se jenează să recunoască în același timp că nu văd mare parte dintre filmele românești care fac ca în fiecare an să se vorbească laudativ despre mica noastră cinematografie în întreaga lume. Ideea a reapărut după recent desfășurata Gală Gopo de la Teatrul Național din București, a cărei receptare în mass-media și pe rețelele de socializare a fost însă puternic deturnată de disputa, exagerată, legată de oportunitatea momentului cu manele al formației Kana Jambe. Chiar dacă a fost o prestație neinspirată (dovadă inclusiv reacția rece a sălii), scena a fost justificată de prezența printre filmele nominalizate a lungmetrajului de debut Soldații. Poveste din Ferentari, de Ivana Mladevonic, lucru pe care media mainstream aproape că nu l-a mai menționat (voit sau din ignoranță). Organizatorii Galei Gopo (Oana Giurgiu și Tudor Giurgiu, prin Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc – APFR) și-au asumat un risc, însă probabil nu s-au așteptat ca reacțiile să fie atît de dure. Cred că a fost o idee curajoasă, însă prost pusă în practică și declanșatoare de efecte negative neașteptate. A eliminat aproape orice posibilă discuție serioasă despre filme și despre justețea premiilor și a umbrit strălucirea unor momente emoționante (în special, premierea unor actori veterani ca Ileana Stana Ionescu și Constantin Dinulescu). În plus, scandalul s-ar putea să îi țină în continuare la distanță pe unii cineaști importanți, și așa reticenți față de o astfel de gală, sau chiar să îi îndepărteze pe alții care pînă acum au fost apropiați. O critică similară aceleia menționate la început, dar de pe altă poziție, vine de cîțiva ani de la regizorul Radu Muntean care, alături de Cristian Mungiu, refuză ca filmele sale să fie luate în considerare la nominalizări și, implicit, la premii. Cei doi fac asta nu doar cu Gala Gopo, ci și cu Gala Uniunii Cineaștilor din România. Și Cristi Puiu, inițiatorul neoficial al Noului Val, a luat distanță o perioadă de astfel de evenimente (mai ales la momentul Aurora), însă de cîțiva ani, odată cu Sieranevada, a acceptat să se bucure de recunoașterea publică și binemeritată a breslei, atît la Gopo, cît și la UCIN. Nu e exclus ca, în cazurile lui Radu Muntean și Cristian Mungiu (care a permis totuși ca filme pe care le-a produs să fie nominalizate – 6,9 grade pe scara Richter, de Nae Caranfil, anul trecut, sau Lemonade, de Ioana Uricaru, anul acesta), să fie vorba și de ceva orgoliu. Însă argumentul principal invocat de Radu Muntean în 2016, cînd s-a pus problema nominalizării filmului său Un etaj mai jos, rămîne probabil valabil și pentru refuzul de acum de a permite ca Alice T. să fie luat în considerare (ceea ce a perturbat puțin palmaresul, în special prin absența tinerei actrițe-revelație Andra Guți) și merită discutat: „Nu ne interesează (pe el și producătorul său, Dragoș Vîlcu – nota mea) să participăm la Gala Premiilor Gopo, începută ca o inițiativă de promovare a noului cinema românesc, dar transformată în ultimii ani într-un eveniment monden, care emulează premiile unor industrii cinematografice puternice, într-o țară care nu are, după părerea noastră, o industrie cinematografică reală și în care filmele pot fi vizionate aproape exclusiv în shopping mall-uri“. E adevărat, Gala Premiilor Gopo a devenit un eveniment mult mai monden decît a fost la început, iar asocierea, timp de cîteva ediții, între timp abandonată, cu trustul Media Pro, care își impunea vedetele fără legătură cu lumea filmului, cred că mai mult a dăunat decît a ajutat. Însă peste tot astfel de gale sînt și evenimente mondene, iar asta contribuie, fie și parțial, la vizibilitatea și promovarea cinematografiei române. Mult mai just este semnalul de alarmă (tras de pe scenă și de Tudor Giurgiu și Ada Solomon) legat de absența unei rețele de săli de cinema de artă în orașele mai mari sau mai mici, unde să poată fi arătate filmele românești. Chiar dacă o astfel de rețea nu ar face oricum profitabile filmele, cel puțin ar crește cu cîteva zeci de mii numărul de potențiali spectatori. Lucru care ar mai reduce din impresia că cinematografia românească este „inexistentă“ (o afirmație oricum bizară, din moment ce filmul românesc este mereu prezent în marile festivaluri). Și ar mai atenua din sentimentul de catastrofă că filme care se produc cu sute de mii de euro (bani strînși cu mare greutate – cinema-ul este o artă scumpă, se știe) și la care se lucrează mai mulți ani ajung să fie lansate în doar cîteva săli, pentru doar cîteva mii de spectatori, aproape fără nici un impact. Aceasta este, într-adevăr, o urgență, pe care nu cred însă că absența unor gale de premiere sau a caracterului monden ar rezolva-o. Pentru asta ar fi poate nevoie de o mai mare solidaritate, în afară, bineînțeles, de o reală înțelegere de către puterea politică, oricare ar fi ea, a importanței artei cinematografice și a nevoii de a o susține printr-o infrastructură corespunzătoare. Însă poate fi obținută solidaritatea, din moment ce există mai multe falii în mica industrie românească de film, reflectate inclusiv prin faptul că se acordă premii în cadrul a trei gale: Gopo, UCIN (Uniunea Cineaștilor din România, cu Laurențiu Damian președinte) și UARF (controversata Uniune a Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, condusă de Ioan Cărmăzan)? Încă mai întîlnim o falie între unii din generația consacrată înainte de 1989, care s-a împuținat însă simțitor, și generația post-2000 (părerile unor Dan Pița sau Mircea Daneliuc despre regizorii remarcați în ultimii aproape douăzeci de ani nu sînt dintre cele mai măgulitoare). Apoi, există o falie între Noul Val și o serie de cineaști percepuți ca nefrecventabili și cu o operă și interese îndoielnice, dar și poziții diferite asupra a ceea ce înseamnă cinema comercial. Nu lipsesc nici micile neînțelegeri în cadrul Noului Cinema românesc, probabil mai acute decît la începuturi, cînd lupta împotriva „dinozaurilor“ abonați netransparent la resursele financiare îi unea pe tinerii regizori. Iar de ceva timp se face simțită tot mai puternic și dorința generațiilor foarte tinere de a avea un acces mai ușor la finanțare. Date fiind toate acestea, e greu de crezut, cel puțin pentru moment, că ar putea fi pusă pe picioare o Academie de Film din care să facă parte toți cineaștii români, idee lansată la un moment dat și de Tudor Giurgiu și care funcționează în multe țări. Ar fi probabil soluția salvatoare. Pînă atunci, însă, o gală precum Premiile Gopo este importantă pentru că le permite oamenilor din lumea filmului să se bucure de o apreciere din partea colegilor din România pentru reușitele lor. Iar dacă regizorii, producătorii și, cîteodată, actorii iau trofee la festivaluri internaționale, pe ale căror scene urcă triumfători, tehnicienii nu au parte de o astfel de onoare, așa că este important să le fie apreciată munca într-o gală de premiere. Și din acest motiv nu sînt de acord cu refuzul unor cineaști de a permite ca filmele lor să fie luate în considerare la astfel de premii. Și-ar putea exprima nemulțumirea sau dezinteresul pentru un astfel de eveniment prin neparticipare, lucru pe care îl fac deja unii regizori, care își lasă totuși filmele și acceptă regulile jocului, ce implică uneori chiar și înfrîngeri injuste. Insist asupra absențelor pentru că, prin știrbirea relevanței și a autorității, ele reprezintă, cred, cea mai mare problemă a Premiilor Gopo, care, altfel, au devenit o gală (necesară) tot mai profesionistă, inspirată și vizibilă, asta și datorită aducerii, în urmă cu cîteva ediții, a unui prezentator potrivit, ca actorul Alex Bogdan. Sînt regretabile absențele din ultimii ani ale unor filme ca Alice T. și Un etaj mai jos, de Radu Muntean, sau Bacalaureat și După dealuri, de Cristian Mungiu, pentru că e păcat ca istoria cinema-ului românesc al acestor ani, scrisă prin prisma unor astfel de gale, să nu le consemneze ca reușite. Dincolo de asta, prin filmele cîștigătoare ale ultimilor doi ani – Un pas în urma serafimilor, de Daniel Sandu, în 2018, și Moromeții 2, de Stere Gulea, în 2019 –, Gala Gopo pare să reflecte nu doar diversificarea cinematografiei românești, cît mai ales o posibilă schimbare de receptare a acesteia chiar printre majoritatea celor care o fac: un interes sporit pentru filme mai convenționale, mai de public, mai puțin curajoase, fără selecții în mari festivaluri și care se îndepărtează stilistic de Noul Cinema românesc.
Ionuț Mareș este critic de film.
Foto: Premiile Gopo