„Cum să nu fii aşa fragil cînd frontierele ţărilor tale au fost mereu vulnerabile?” – interviu cu scriitoarea Adriana BABEŢI –
Acum cîțiva ani eram la Timișoara și Adriana Babeți mi-a povestit despre acest proiect uriaș, Dicționarul romanului central-european din secolul XX. Atunci era încă în șantier. Acum a apărut la Editura Polirom. E munca de mulți ani a unui colectiv, e un instrument necesar pentru oricine se întreabă ce s-a scris prin partea asta de Europă.
Peste 20 de ani, 79 de contributori, 256 de romane cuprinse în Dicționar – sînt doar cîteva date ale acestui proiect uriaș, care pune literatura într-un context istoric și geografic comun. Cît de importantă e o privire a unei hărți literare de o asemenea amploare?
Cred că e importantă măcar ca proiect deschis. Ca posibil punct de pornire într-o discuţie serioasă despre relevanţa hărţilor culturale/literare în momentul de faţă. Ideea acestui dicţionar mi-a venit acum 30 de ani, la scurtă vreme după ce o parte din ţările ieşite din comunism începuse să fie numită „Europa Centrală”, nu „Europa de Est”. Atunci, Europa Centrală făcea sens într-un fel anume. De fapt, pe parcursul secolului XX, conceptul de Europă Centrală s-a tot modificat: cînd s-a dilatat, cînd s-a chircit. Iar după 1990, în fiecare etapă în care proiectul nostru a prins contur, contextele în care se discuta despre Europa Centrală s-au tot schimbat, iar conceptul a dovedit încă o dată că are o geometrie variabilă. Dar nu numai el, ci şi „harta”, realitatea pe care o acoperea. Şi atunci? Ce relevanţă poate avea un decupaj realizat prin intermediul unei forme literare care e romanul? Cred că are o relevanţă aparte, deoarece aici, în Europa Centrală, romanula funcţionat mai mult ca oriunde ca interfaţă a unei istorii rele, nefaste, pline de tragism. Abia după ce am citit cîteva sute de volume ale unor autori din Europa Centrală sau legaţi de ea am putut decupa, împreună cu un grup de experţi români şi străini, „harta”. Şi am finalizat, după zeci de discuţii, „listele”. Deci 256 de romane scrise de 197 de autori în 14 limbi. Ele acoperă (prin tot ceea ce au în comun) hărţile posibile ale Europei Centrale din secolul XX. Evident, aşa cum am căzut de acord să definim conceptul de Europa Centrală.
Se poate vorbi aşadar despre un aer comun al romanului central-european al secolului XX?
Cum să nu! Altfel nici nu am fi făcut Dicţionarul. În „Introducere” am explicat cît am putut de clar de unde vine şi cum ar putea fi descris acest „soft” specific al Europei Centrale (ca tip de sensibilitate, mentalitate şi comportament). Sînt cîţiva invarianţi (nu puţini, analizaţi temeinic de socio-psihologi), pe care îi putem urmări pe toată durata secolului XX. Sigur, e vorba de stereotipuri care ascund, în fapt, o mare diversitate de nuanţe. Dar oricît de mare ar fi diversitatea asta, se pot distinge totuşi cîteva elemente comune: un sentiment al nesiguranţei şi precarităţii cu care e trăit prezentul şi e proiectat viitorul (zic analizele lui Hofstede), ba chiar – o spune plin de tristeţe Václav Havel – o mare teamă în faţa trecutului care scoate mereu la iveală alţi şi alţi demoni sau noi pagini de infern; o ambivalenţă structurală; o fragilitate şi o insecuritate permanente; o identitate individuală şi de grup aflate mereu în criză; o melancolie; un fond nevrotic; un mod ciudat de a rîde şi de a plînge. Şi totul porneşte de la acel trecut care, în această parte a Europei, nu vrea să treacă, fie că e vorba de micile istorii, fie că e marea istorie care covîrşeşte memoria atîtor generaţii. Cum să nu fii aşa fragil cînd frontierele ţărilor tale au fost mereu vulnerabile, deseori retrasate, ba chiar spulberate, cînd centrii puterii s-au tot mişcat de la vest la est, cînd ai trăit mereu într-o lume pestriţă, hibridă, unde s-au intersectat etnii, religii, limbi şi culturi şi unde contrastul dintre rural şi urban, dintre un tradiţionalism aprig şi deschiderea cosmopolită era mai intens ca oriunde? Atunci nu e greu să vezi ce anume face ca puzderia de romane să capete un aer comun, inconfundabil. Scriitorii din Europa Centrală, părinţii şi bunicii lor au trăit istorii asemănătoare, imprevizibile, spasmodice. Iar toate aceste spaţii şi timpuri istorice, cu eroii lor mai degrabă neştiuţi, au fost tematizate în romane. Aici ar trebui căutată sursa cea mai puternică a asemănării romanelor, o sursă de factură cronotopică, spre a-l pomeni pe Bahtin. Dar mai apare un argument valabil: acel aer comun al romanelor derivă şi din timbrul lor aparte, dintr-o amprentă stilistică. E semnul limpede că romanele acestea s-au racordat la aceleaşi direcţii din istoria prozei occidentale în secolul XX, pe care nu le-au preluat mimetic, ci le-au metabolizat de cele mai multe ori într-un mod original. De aceea ar merita recitit volumul lui Milan Kundera, Arta romanului, cu toate amendamentele şi nuanţările care i s-ar putea aduce.
Care au fost revelațiile în materie de scriitori și cărți pe care le-ați avut plecînd în această aventură?
Au fost în primul rînd autorii despre care auzisem doar vag sau deloc şi pe care i-am citit în traducerile din franceză: cehul Ladislav Klíma, de pildă. Sau polonezul Karol Irzykowsky. Sau maghiarul Hamvas Béla. Ce cărţi Marele roman, Cloanţa, Carnavalul! Iar lui Max Sebald şi capodoperei lui, Austerlitz, apărut în 2001, le-am dedicat o „Coda”, în încheierea Dicţionarului, nu doar pentru că romanul începea cu A şi pentru că apăruse în 2001 (semn că Dicţionarul putea fi continuat), ci pentru că pur şi simplu m-a copleşit. Aşa că, sub aparenţa unei fişe, am scris de fapt un eseu. M-am descătuşat pur şi simplu din chingile impuse de stilul Dicţionarului şi, vorbind despre un singur roman, am recapitulat de fapt, ca într-o Coda muzicală, tot ce fusese compus pînă acolo. Întregul Dicţionar, cu „Introducere“ cu tot. Iar comparatistul din mine a descoperit cu uimire, ba, uneori, chiar cu uluire, cum se ţes şi întreţes miile de pagini. Uneori explicit, în romanele postmoderne sau în cele care le precedă incredibil, alteori, discret.
Despre literatură e important să știm că e un organism viu și, la fel ca în natură, nici un scriitor nu e singur, vine de undeva, schimbă ceva și duce mai departe ce a citit. Ce a însemnat să puneți cap la cap aceste lumi?
O experienţă unică a fost realizarea acestui puzzle. Într-un fel, s-a întîmplat ca în copilărie, cînd tremuram de nerăbdare să închei „Basme-n bucăţele”. Aşezam plină de zel cartonaşele colorate unele lîngă altele şi, cu modelul în faţă, le tot îmbinam. Cînd în sfîrşit apărea pagina din poveste, rămîneam minute în şir, parcă prostită de uimire, cu ochii ţintă la dreptunghiul făcut din bucăţi, pînă simţeam că intru în el şi că trăiesc acolo, în deplină frumuseţe şi pace. Numai că uneori nu găseam foile-model care te scoteau la liman şi îţi arătau cum să aranjezi cartonaşele. Atunci mă lovea panica, deoarecetrebuia să mă descurc singură, fără nimic ajutător la îndemînă. Mă chinuiam mult, cu lacrimi în ochi, fără să-i dau jocului de capăt. Cuprinsă de ciudă, răvăşeam cartoanele şi le aruncam de-a valma într-o cutie. Apoi, după cîteva ore, mă apucam din nou de aranjat. Aşa şi acum, cu Dicţionarul. Abia după ce am pus toate romanele cap la cap (în ordinea oricum arbitrară pe care mi-o dădea alfabetul) mi s-a dezvăluit imaginea unei lumi cît un continent. Fiindcă aşa îmi părea această altă Europă: întinsă şi nespus de frumoasă, cu munţii şi cîmpiile ei, cu nenumăratele rîuri şi păduri, cu oraşele, orăşelele şi satele ei pierdute cînd în pustă, cînd printre dealuri. Şi am privit-o atît de intens pînă am simţit că am intrat acolo şi că trăiesc în ea, pretutindeni. Deşi, la sfîrşit de tot, s-a întîmplat ca în Castelul lui Franz Kafka, din care am scos o frază drept motto al întregului Dicţionar. „…cu cît privea mai mult într-acolo, cu atît distingea mai puţin, cu atît mai adînc se scufunda totul în amurg.” Aşa a fost.
Dacă ați scrie romanul/epopeea acestui Dicționar, cu ce ați începe?
Cu imaginea fetiţei Andi care stă la masă şi se joacă „Basme-n bucăţele”. Glumesc.
Dicționarul pare un „balaur“ cu multe capete, de obicei oamenilor le este greu să lucreze în echipă, mereu abandonează cineva. Cum ați reușit să îi motivați și să duceți acest volum la capăt?
Prin prietenie. Printr-un fel comun de a fi deschişi şi prietenoşi. Asta cred că ne-a ţinut şi ne ţine şi acum împreună pe aproape toţi cei care am trudit la Dicţionar.
Cum arată literatura română pusă în acest context?
Foarte bine arată, chiar dacă lista „românească” de autori şi romane poate stîrni discuţii. Indicele de materii arată destul de clar ce anume face ca romanul nostru să se apropie şi ce anume îl face diferit în raport cu literaturile învecinate. Proza autorilor români se dezvăluie din unghiuri noi şi se luminează parcă altfel. Mare parte din istoriile noastre au fost şi încă sînt comune, aşa că e interesant de comparat cum se metamorfozează o formă artistică – romanul – în contexte asemănătoare, dar în limbi şi culturi diferite.
Cred că și un extraterestru ar putea să-și facă o idee despre ce e cu literatura din această zonă a Europei dacă ar răsfoi Dicționarul. Vă vine să credeți că există în realitate, că nu e doar o carte ficțională?
Da, cred că e şi un spaţiu concret, un relief palpabil, înţesat de oameni. Spun asta pentru că am călătorit prin toate aceste ţări din Europa Centrală. Dar abia acum, cînd stau şi rememorez traseele, înţeleg ce am văzut.
Memoria rămîne, pînă la urmă, cea mai importantă valoare a lumii. Cărțile o depozitează. Dicționarul acesta e o dovadă vie. E memoria unui spațiu și a unei literaturi. Ce înseamnă în istoria personală un volum de felul acesta?
Pentru mine a fost o datorie dusă pînă la capăt. Mi-ar plăcea să spun că a fost dusă la bun sfîrşit, pentru că am încheiat unproiect la care m-am angajat în faţa atîtor oameni. Dar şi în faţa mea. Pînă la urmă, a fost şi o chestiune de onoare. Însă mai e ceva. Dicţionarul e felul meu personal de a depune mărturie despre cum oameni care azi nu mai sînt au trecut prin această lume atît de ciudată, atît de ambiguă, paradis şi infern deopotrivă. Lumea Europei Centrale. E şi amintirea lor închisă în paginile noastre, ca o răscumpărare.
interviu realizat de Ana Maria SANDU