„Copilăria nu este o temă minoră în literatura noastră“ – interviu cu scriitoarea Ștefania MIHALACHE
Dacă cineva și-ar dori să vadă cum a fost recuperată copilăria în literatura ultimelor decenii, cu siguranță ar trebui să citească volumul scriitoarei Ștefania Mihalache, Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (Editura Paralela 45, 2019). Cartea propune un corpus de texte reprezentativ și o privire caleidoscopică asupra copilăriei „literare“ a unei generații de scriitori născuți înainte de Revoluție.
Ce v-ați propus să faceți în această cercetare care este cartea dvs., Copilăria. Reconstituiri literare după 1989? Și de ce ați ales acest subiect?
În anul 2009 eram în căutarea unei teme pentru o teză de doctorat. În același timp, citeam multă literatură contemporană și mi-a sărit în ochi faptul că se scriau multe romane care aveau legătură cu tema copilăriei și conțineau personajul-copil, privit de aproape prin multe tipuri de lentile, așa cum nu se mai întîmplase în literatura noastră anterevoluționară. Apăruseră Orbitor, de Mircea Cărtărescu, Exuvii, de Simona Popescu, Muzici și faze, de Ovidiu Verdeș, Băiuțeii, de Filip și Matei Florian, Tinerețile lui Daniel Abagiu, de Cezar Paul-Bădescu și altele. Mai mult, în paralel se publicau și volume de memorii în trend-ul „amintiri din comunism“, cum ar fi Născut în U.R.S.S., de Vasile Ernu, O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Cartea roz a comunismului, volum colectiv coordonat de Gabriel H. Decuble etc. Toate aceste cărți m-au convins că se conturează o temă importantă care nici nu beneficia de o receptare critică dedicată doar ei.
Volumul e un bun ghid pentru cineva care ar fi curios să afle cum a „migrat“ copilăria comunistă în textele literare și cum a fost, astfel, recuperată literar. Care sînt descoperirile dvs. legate de acest subiect?
Am descoperit, în primul rînd, multe ritualuri de socializare, de descoperire a lumii, de formare a sinelui, toate grefate pe „recuzita“ timpului: formarea de găști la scările blocurilor între care se duceau adevărate războaie, jocurile de fotbal, revistele Rahan și indienii de plastic, cozile, poziția de putere obținută sau nu la școală, ca pionier, Brifcorul și țigările palmate, și schimburile de casete audio „trase“ de la băieții mai mari, colecțiile de „surprize“ de la guma de mestecat ș.a.m.d. Ca tehnică narativă, procedeele sînt foarte diverse: frații Matei și Filip Florian scriu o carte „la două mîini“, Cezar Paul-Bădescu mizează pe antiliteratură, adică pe sabotarea structurii de tip Bildungsroman, Simona Popescu integrează perioada copilăriei într-un roman în care miza este volatilitatea identității. Comunismul, cu recuzita lui, nu este niciodată o temă de prim-plan, ci este prins în ochiurile acestor „plase“ narative, fiecare cu altă miză.
Este copilăria aceasta, de care sînteți interesată ca subiect literar, altfel față de cea din alte perioade? Cum o fac scriitorii aleși să fie diferită?
Tema copilăriei a fost atinsă și de clasici, a apărut sporadic și în perioada postbelică (Zaharia Stancu, Marin Preda) în funcție, de obicei, de mediu (copilăria rurală, copilul de la țară care dorește să învețe, tema dascălului bun/dascălului rău, copilăria burgheză) și, ca atare, însoțită de un tezism care a făcut ca personajul-copil să fie mereu reprezentat bidimensional. Foarte rar scriitorii au pătruns în subiectivitatea personajului. Personajul-copil tridimensional, cu puteri depline și existență verosimilă și nuanțată, apare cu scriitorii care abordează tema după 1989.
Au existat, pe lîngă volumele de proză și de romanele unor scriitori contemporani, pe care le discutați în carte, tot felul de volume colective care au încercat recuperarea acestei copilării petrecute în comunism. E vorba despre o temă recurentă, cu o încărcătură afectivă mare, sau și de o încercare de a înțelege un trecut recent și totuș, atît de îndepărtat?
În carte am abordat această „nevoie de întoarcere la copilărie“ și ca fenomen social, ca reacție a indivizilor aparținînd unei societăți proaspăt ieșite ditr-un regim autoritar în care a devenit vital să fie înțeles trecutul. După 1989 a prevalat în societate un sentiment de vină pentru a fi tolerat existența înjositoare la care dictatura a supus populația. Au existat învinovățiri proferate în media în interiorul diverselor straturi sau „bresle“ culturale. Oamenii au avut mult timp senzația că tot ceea ce venea din trecut era maculat și trebuie aruncat, inclusiv propriile suflete. Reîntoarcerea la comunism pe calea poveștii a fost singura posibilitate de înțelegere și reevaluare a trecutului. Reflectat prin lentilele trecutului personal, al vieții domestice, al ritualurilor comunitare, comunismul a fost „îmblînzit“, reașezîndu-se bazele pentru o reflectare mai puțin încrîncenată a sa.
Vorbiți despre „childhood studies“ și despre faptul că ați ales această „metodă“ de a analiza un corpus literar. Ce aduce nou această lentilă în peisajul unui studiu literar?
Cred că aduce ceea ce aduce orice referință extradisciplinară: o punere în perspectivă. Numai că lucrurile nu se opresc la asta. „Childhood studies“ sînt un domeniu de nișă, transdisciplinar la rîndul lui (combinînd psihologie, antropologie și sociologie puse într-o grilă poststructuralistă), care își propune o altă viziune asupra copilului decît cea a unei entități aflate pe drumul spre maturitate și spre condiția de adult, o ființă în numele căreia vorbește mereu adultul. Aceste studii construiesc premisa că un copil este o ființă completă în orice moment al dezvoltării sale, iar datele acelea de tipul hic et nunc trebuie înțelese ca date legitimatoare pentru copil. În acest fel i se va da dreptul la o voce și va fi înțeles în funcție de acțiunile sale (voice and agency) și nu de relația sa cu ereditatea și cu mediul prin care a fost abordat de științe în cea mai mare parte a secolului 20. Cele două atribute, vocea și acțiunea, mi s-au părut markeri foarte importanți pentru corpusul literar pe care urma să-l studiez pentru că aici se regăsesc personaje construite exact pe aceste coordonate de voce și acțiune proprie, prin care autorii conferă personajelor-copil credibilitate, iar cititorilor acces la lumea interioară a acestor personaje care își articulează fără complexe propria aventură a sinelui.
Cît de diferite și cît de asemănătoare sînt textele despre copilărie pe care le-ați ales din literatura română contemporană cu amintirile propriei copilării?
O parte dintre autorii aleși și-au petrecut copilăria în preajma anilor ’70‑’80, o altă parte între ’80-’85, iar eu sînt născută în anul 1978. Împărtășesc, mai degrabă, amintirile celui de-al doilea grup, dar am și amintiri din primii ani postrevoluționari. Amintirile mele sînt consistente cu recuzita și conținutul epic al acestora: Băiuțeii, Cruciada copiilor, Tinerețile lui Daniel Abagiu, Viața unui șef de departament povestită de fiul său Superman. Copilăria în spatele blocului, organizația de pionieri, compunerile școlare, cheia la gît, temele făcute la lanternă și apoi libertatea bruscă de a vorbi despre orice, de a merge la școală în blugi, lumea în care își făceau loc muzica și culorile Occidentului sînt elemente prezente și în bagajul meu memorialistic.
Am întîlnit copii pe care atunci cînd îi întrebi ce nu înțeleg la școală, dintre autorii și textele din programă, zic că Amintiri din copilărie a lui Creangă. Ceea ce, recunosc m-a mirat. Ei vorbesc despre o mare distanță care se suprapune între ei și Nică, de exemplu. La un moment dat, chiar dacă e vorba de copilăria generației părinților lor, nu pare că lucrurile sînt foarte diferite. E posibil să aibă același gen de reacție în cazul copilăriei din textele autorilor contemporani?
Pentru copii, într-adevăr, lumea lui Creangă nu mai este recognoscibilă. Limbajul cu multe elemente dialectale nu ajută nici el. Pe urmă, trebuie remarcat și faptul că între copilăria de dinainte de Revoluție și copilăriile contemporane este o ruptură paradigmatică. În carte am scris și despre un proiect dedicat elevilor de liceu, finalizat cu o culegere de minieseuri intitulată Ce înseamnă comunismul pentru mine?, coordonată de Raluca Grosescu și publicată în 2007, la Editura Curtea Veche. Una dintre scrierile premiate a fost un exercițiu de imaginație care consta în descrierea unei zile trăite în comunism. Textul conținea toate elementele specifice epocii, cu toate acestea mie mi s-a părut complet artificial. Nu știu dacă există cu adevărat un pod, altul decît cel narativ, între cele două tipuri de copilărie, ante- și postdecembristă. În ceea ce privește autorii care și-au plasat tema în perioada tranziției, aceștia au creat personaje cu care publicul tînăr de astăzi poate rezona pentru că au ca element de suport și un mediu cunoscut, și o tehnică de realizare a personajului care beneficiază de adîncime și de credibilitate.
Știm bine că există cîteva mari teme literare, pe care le putem număra pe degete. Copilăria e una dintre ele. Dacă ar fi să trebuiască să-i faceți o fișă de personaj, așa cum apare ea în textele literare, ce ați alege să spuneți?
Dorința mea, analizînd acest corpus literar, a fost tocmai de a arăta că această temă nu este una minoră în literatura noastră, ba dimpotrivă. Aș încerca să fac o schiță de trăsături ale temei, după cum urmează: nu este universală – este un corpus de narațiuni diferite nu doar în interiorul corpusului, ci și în interiorul aceleiași cărți; nu presupune implicit o stare de grație, ci este mai degrabă un loc al emoției pozitive și/sau negative, al fricilor, cruzimilor și luptei pentru supremație, dar și al atașamentului și sentimentelor intense și genuine; nu este doar locul experiențelor formatoare, ci și al experiențelor deformatoare; ca narațiune, organizează elemente de istorie socială aflate de o parte și de alta a breșei irevocabile care a fost Revoluția din 1989.
a consemnat Ana Maria SANDU