„Copiii sesizează instinctiv granița dintre ficțiune și realitate” – interviu cu Florin BICAN

Ne-am cunoscut pe vremea cînd Florin Bican se ocupa de formarea traducătorilor de limba română la Institutul Cultural Român, în urmă cu niște ani. Îmi amintesc de acele întîlniri cu mare plăcere. Se simțea și pasiunea, și căldura de a face această meserie și de a o transmite mai departe. Florin Bican este și traducător, și scriitor. Am vorbit cu el despre ce înseamnă să scrii pentru copii și, mai ales, cum poți să te împrietenești cu un personaj celebru ca Apolodor al lui Gellu Naum și să „călătorești” cu el, mai departe, în scris.

Ce vă aduceți aminte din acea perioadă de la ICR? Și ce s-a construit atunci?

În acea perioadă s-a construit un nucleu. Iar nucleul a generat o structură vie și dinamică. Structura a început să se dezvolte de la sine, pe baza input-ului participanților – traducători, autori, profesori, cărți, instituții – și a feedback-ului oferit de mediul în care se dezvolta – edituri, tîrguri de carte, cititori. Îmi aduc aminte evoluția cvasi-independentă a sistemului rezultat – independentă de programul din care emana –, ceea ce m-a luat prin surprindere. Programul prevăzuse atragerea unor tineri filologi din străinătate, cunoscători de română și, în mod ideal, iubitori de literatură, care să vină de două ori pe an în România, în serii de cîte zece, și să petreacă trei luni de imersiune în cultura și civilizația locală, cu expunere prelungită la literatura curentă. M-au surprins canalele de comunicare care s-au construit spontan între bursierii-traducători și sursele acestei literaturi. Îmi mai aduc aminte și de o mulțime de oameni mișto, care, slavă Domnului, traduc și publică literatură română și astăzi și pe care îi revăd de fiecare dată cu bucurie. Și îmi mai aduc aminte tricourile pe care grupele de traducători mi le-au dăruit la plecare – tricouri cu un design imaginat de ei, cu cîte o inscripție haioasă concepută de ei în română și cu numele fiecăruia scris în dreptul țării din care venea. Mi-aduc aminte că erau o mulțime de țări acolo…

Ce înseamnă pentru dvs., azi, munca de traducător? Ce s-a schimbat în timp?

Ce-a-nsemnat totdeauna: o luptă cu textul, desfășurată după regulile luptei lui Iacov cu îngerul – nu te las pînă nu-mi dai. Trebuie să-ți alegi însă atent textul cu care-ți măsori puterile, sau să-l lași să te-aleagă el pe tine. În esență nu se schimbă nimic în timp. Prin exercițiu perseverent și smerit se schimbă doar măsura în care percepem textul și abilitatea de a-l transvaza dintr-o limbă în alta fără să vărsăm prea mult din el pe de lături. Se mai schimbă, desigur, condițiile exterioare, fundalul pe care lucrăm, dar aceste schimbări sînt atît de constante, încît pot fi percepute mai degrabă ca o formă dinamică de stabilitate. Așa că, pentru mine, azi, munca de traducător înseamnă să mă așez la computer cu textul-sursă în față și să-l traduc. Cam ca topitorul de bitum care, întrebat de Alexandru Monciu Sudinski (Biografii comune, Cartea Românească, 1974) ce fac ei, topitorii de bitum, a răspuns la obiect: „Noi, topitorii de bitum, bitumul îl topim”. La fel și traducătorii de literatură – noi literatura o traducem. Pînă la a fi tradusă, literatura trebuie însă citită. Și nu doar literatura pe care urmează s-o traducem. Munca de traducător înseamnă și lectură cît cuprinde.

Ați scris și publicat multe cărți pentru copii. Ironice și inteligente. V-ați jucat cu rimele, cu subiectele. Cît de diferit e scrisul pentru copii de scrisul pentru oameni mari?

N-aș putea spune cît de diferit e scrisul pentru copii față de scrisul pentru oameni mari – eu am scris „decît” pentru copii. Dar în eseul On Fairy-Stories, J.R.R. Tolkien afirmă că o asemenea diferență nu există. În această afirmație i-au ținut isonul C.S. Lewis, Maurice Sendak și Neil Gaiman. De citit, citesc și literatură pentru copii și literatură pentru adulți cu același interes și cu aceeași plăcere. Cînd scriu, mă surprind însă imaginîndu-mi un cititor-copil – pe fiul meu în copilărie, sau pe mine însumi, cu multe, multe decenii în urmă. Bănuiesc că de-aici se și trage ironia la care te referi. Cărțile pe care le-am scris au fost, de fiecare dată, un prilej de a-mi revizita copilăria. Dar am revizitat-o ca adult. De aceea, cînd scriu pentru copii, mă adresez și adulților. Aş defini literatura pentru copii ca literaratură care tinde să ignore sau să pună sub semnul întrebării convențiile agreate îndeobște în lumea adulților. Dar oare nu sînt și „cărți pentru adulți” care fac exact asta? Acestea fiind zise, cred că e bine ca oricine să citească orice, indiferent de vîrstă, pentru că fiecare vîrstă permite o perspectivă unică şi irepetabilă asupra unei cărţi. Citită la vîrste diferite, o carte devine cărţi diferite. Așadar, toate cărţile pot fi literatură pentru copii. Sau nu...

Cum v-ați pornit? Ce a declanșat această „poveste”?

Prima oară m-am apucat de scris în vacanța de vară de după clasa a doua. Terminasem de citit și de recitit toate basmele Fraților Grimm și mă plictiseam. Așa că am început să scriu ceea ce mi-aș fi dorit să fie un basm nou de Frații Grimm. Am scris o zi întreagă. Nu l-am terminat nici pînă azi. Se vede însă de aici că totul a fost declanșat de lectură.

Există în literatura noastră cîteva cărți iconice pentru copii. Și ele sînt scrise, paradoxal, de autori care au scris, mai ales, pentru oameni mari. Mă gîndesc, în primul rînd, la Gellu Naum și la Apolodor, la Ana Blandiana și la Întîmplări din grădina mea și la Arpagic, la Nina Cassian și Povestea a doi pui de tigru, numiți Ninigra și Aligru. Cum vă explicați asta?

Cred că și Gellu Naum, și Ana Blandiana, și Nina Cassian ar fi de acord cu Tolkien că literatura „pentru copii” este în primul rînd literatură și că separarea ei de cea „pentru adulți” este artificială și contraproductivă. La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, guvernul comunist l-a sancționat pe Gellu Naum pentru „erezia suprarealistă”, „reducîndu-l” – în viziunea lor, sau mai degrabă în lipsa lor de viziune – la a scrie literatură pentru copii. Am putea spune că literatura pentru copii echivala pentru ei cu „munca de jos”, la care îi trimiteau spre reeducare pe „dușmanii de clasă”. Dar Gellu Naum şi-a „ispășit pedeapsa” producînd două capodopere – Cartea cu Apolodor şi Cel mai mare Gulliver – care au confirmat „seriozitatea” acestui gen. Iar această seriozitate a fost reconfirmată cîteva decenii mai tîrziu, cînd Ana Blandiana a fost plasată sub arest la domiciliu pentru Arpagic. Cît despre Ninigra și Aligru, cunosc mai mulți adulți care au ales aceste nume pentru pisicile lor, semn că impactul lecturii a durat pînă la maturitate. E plină lumea de cărți pentru copii scrise de autori pentru adulți și de adulți care le citesc și le revizitează. Pînă și Joyce a produs două cărți pentru copii – The Cats of Copenhagen și The Cat and the Devil. Altă explicație nu văd decît că linia de demarcație între literatura pentru copii și cea pentru adulți e un semn convențional fără acoperire. Marele autor „pentru copii” Maurice Sendak spunea răspicat că el nu scrie pentru copii – scrie pur și simplu cărți, iar lumea vine și zice că-s pentru copii.

Cu unul dintre aceste personaje, cu Apolodor, v-ați împrietenit foarte tare. Cum l-ați descoperit? Eu am făcut, de exemplu, cunoștință la maturitate cu el. Și, de atunci, e cartea pe care o fac cadou tuturor copiilor apropiați.

Pe Apolodor l-am descoperit prin înregistrările de la teatrul de păpuși, care, în copilăria mea timpurie, se transmiteau duminică dimineața la televizor, la emisiunea pentru copii. Amintirile mele sînt mai degrabă auditive decît vizuale. Rețineam versurile mai degrabă decît scenele și personajele. Cred că nu eram singurul în situația asta. Cînd ieșeam din bloc să ne jucăm, mai toți copiii recitau versuri din Apolodor ca-n transă, indiferent dacă aveau sau nu legătură cu jocurile noastre. Țin însă minte că odată, un băiat, care fusese pus jos în luptă dreaptă de adversarul lui, a început să strige de sub el, spre încîntarea generală a galeriei, „Ce mi-a făcut, ce mi-a făcut, tîlharul din Connecticut”. De citit, l-am citit pe Apolodor mult mai târziu, cu senzația că revin într-o lume familiară. Și de atunci îl tot recitesc. Iar familiaritatea nu-i diminuează prospețimea.

Ce a însemnat să „călătoriți” prin lume, mai departe, cu pinguinul ăsta adorabil? Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor e unul dintre volumele seriei de la Arthur. Cîte vor fi și pe unde ne va duce voiajul ăsta?

Călătoriile prin lume în compania lui Apolodor sînt pentru mine un prilej de a prelungi și de a reîmprospăta plăcerea lecturii, o scuză să mă întorc la personajul original și să mă mai joc puțin cu el. Nu știu cîte expediții vor fi. Eu deja plănuiesc să-l duc pe Apolodor prin tot felul de locuri – în lumea noastră și în afara ei –, dar îi voi fixa itinerariul împreună cu Florentina Hojbotă, coordonatoarea seriei „Apolodor explorator” și cu măiastrul ei ilustrator, Dan Ungureanu.

Mi s-a părut simpatic avertismentul autorului: „Textul cărții de față conține scene de violență fizică, verbală și emoțională, abateri deliberate de la normele gramaticale și lingvistice în vigoare, precum și eșantioane de limbaj erbaceu, folosite exclusiv în scopul caracterizării personajelor. Acestea nu sînt intenționate ca modele pentru cititori și, prin urmare, nu se recomandă preluarea și reproducerea lor ca atare în viața cotidiană”. E ca o altfel de definiție pentru ficțiune. Cum negociați, cînd scrieți, cu cititorul-copil, granița asta dintre ficțiune și realitate?

Rîndurile citate mai sus nu reprezintă o tentativă de negociere cu copii, ci un disclaimer adresat mai degrabă părinților – unor părinți. Copiii, dacă-i lași în pace, sesizează instinctiv granița dintre ficțiune și realitate și o negociază singuri. În copilărie am asistat la multe jocuri de copii în care schimbul de replici decurgea cam așa: „Io eram Winnetou și te-mpușcam”. „Da’ io eram cei trei mușchetari și te-nconjuram!”. Oare copiii ăștia nu știau să negocieze granița dintre ficțiune și realitate? Vă asigur că-n jocurile noastre de-a Winnetou și de-a Cei trei muschetari și de-a Robin Hood, cu toate că ne luptam cu sete, făcînd uz (verbal) de toate armele posibile, neîngrădiți de vreo realitate istorică, nu murea nimeni. C.S. Lewis, în eseul său despre cele trei feluri de a scrie pentru copii (On Three Ways of Writing for Children), demonstrează că poveștile realiste îi amăgesc pe copii mai degrabă decît basmele și poveștile fantastice unde convenția e clară, în virtutea a ceea ce Coleridge numea willing suspension of disbelief.

Cum credeți că ar fi reacționat Gellu Naum dacă ar fi știut de cariera literară a lui Apolodor?

Io cre’ că știa…

Care e cel mai neașteptat lucru pe care vi l-a spus un cititor?

„A zis bunicu’ că dacă nu ești mort, nu ești scriitor.”

interviu de Ana Maria SANDU