„Cei zece ani de România au însemnat șansa vieții mele” – interviu cu scriitoarea și traducătoarea Fanny CHARTRES

Am cunoscut-o pe Fanny Chartres la București. Venise de puțină vreme în România și lucra la Biroul de carte al Institutului Francez. Mi-o aduc aminte perfect: îmbrăcată într-o rochie neagră, zîmbitoare, cu niște ochi mari, albaștri, curioși. Avea în prezența ei o irealitate de personaj de poveste. De atunci au trecut niște ani, dar pasiunea cu care am vorbit prima dată despre literatură nu s-a schimbat. Din contra, a căpătat forme noi.

În prezentarea dvs., de pe site-ul editurii L’École des Loisirs, scrie: „După ce a făcut studii de bibliotecară, a lucrat ca voluntar internațional în România. A fost succesiv responsabila Biroului de carte al Institutului Francez, asistentă de presă la Ambasada Franței și bibliotecară la Liceul Francez. Plecată pentru optsprezece luni, a rămas zece ani la București”. Ce au însemnat acești zece ani de România?

Șansa vieții mele. Descoperind România, istoria ei trecută și prezentă, am învățat lucruri despre mine și mi-am găsit calea. Dragostea mea pentru această țară s-a născut datorită oamenilor pe care i-am întîlnit cînd am sosit. Nu voi uita niciodată primele mele săptămîni la București, unde am știut de la început că vreau să stau mai mult de 18 luni, pentru că oamenii din jurul meu m-au făcut foarte repede să mă simt „ca acasă”. Mi s-a părut imposibil să-i părăsesc: îmi găsisem o a doua familie. Apoi, învățarea limbii, primii pași în arta traducerii și, deci, în scris mi-au adus, pe lîngă plăcere, și sentimentul că fac ceva bun, măreț, frumos. Prima mea traducere „oficială” a fost subtitrarea unui film de Răzvan Rădulescu, Felicia, înainte de toate, care abordează exact tema familiei, într-un mod frumos și foarte precis, subiect pe care nu am încetat să-l explorez în scris nici astăzi. Apoi a fost descoperirea unei minunate poezii românești și a unor prozatori români incredibili: T.O. Bobe, Răzvan Petrescu, Filip Florian, Radu Cosașu etc. Toate acestea au fost o adevărată șansă pentru mine și materia de bază a adultului care am devenit.

Ați învățat românește și ați tradus literatură română. În ce relație mai sînteți acum, de cînd v-ați întors în Franța, la Paris, cu literatura română?

Într-o relație complexă, pentru că mi-ar fi plăcut să pot împăca traducerea, scrisul și munca mea (în presă), dar iată, zilele sînt doar de 24 de ore și traducerea este ceva căruia trebuie să i te dedici în întregime. Nu este un hobby, este o meserie pe care nu o poți face pe jumătate. Mai ales că vorbim de literatura română, domeniu pe care editurile franceze îl publică încă foarte timid (chiar dacă de ceva vreme sînt încîntată să văd un număr din ce în ce mai mare de traduceri semnate de Florica Courriol sau Laure Hinckel). Traducerea romanelor scrise de autori români necesită o muncă ce depășește zona limbii. Editorii trebuie convinși de valoarea publicării unor texte de care nu au auzit absolut nimic și care, în plus, provin dintr-o țară care ocupă un loc minor, sau chiar inexistent, în catalogul lor. Este un exercițiu delicat, consumator de timp și în care nu m-am simțit niciodată prea confortabil. Am avut norocul să reușesc să public cinci-șase cărți ca traducătoare, dar după cîte propuneri? Douăzeci cel puțin! Acestea fiind spuse, încă mi-a rămas visul de a mă întoarce la tradus cînd o să reușesc să-mi găsesc timp pentru asta. Recent, am tradus un scurt eseu al lui Radu Jude care va apărea la POL și am simțit o imensă fericire să mă cufund în limba română (și în analiza puternică și formidabilă pe care o face Radu asupra operei cinematografice, și necunoscute, a lui Andy Warhol).

Ați publicat deja cinci romane pentru adolescenți. Ce înseamnă să fii scriitor de literatură pentru copii în Franța?

În Franța, literatura pentru copii ocupă un loc foarte mare în peisajul editorial și dispune de resurse considerabile. Cifrele o arată, producția nu a fost niciodată mai mare. Editorii de cărți pentru copii sînt foarte numeroși, ceea ce permite majorității textelor să-și găsească o casă, chiar și celor așa-zise „dificile”. Este prețios cînd, ca autor, te specializezi în acest domeniu literar. Subiectele abordate sînt foarte variate, la fel ca și genurile. De exemplu, editorul Thierry Magnier a lansat recent o colecție, „L’Ardeur”, care vorbește sincer despre sexualitate adolescenților, texte esențiale pe care mi-aș fi dorit să le citesc și eu la 15 ani.

Dacă ar fi să faceți o comparație între piața de carte din România și cea din Franța ce ați spune?

Că mijloacele puse la dispoziția autorilor și editorilor nu sînt aceleași. Asta face toată diferența. Chiar dacă mai este mult de parcurs, locurile de muncă din piața editorială de carte franceză sînt mult mai bine plătite decît cele din România. Tirajele sînt, de asemenea, mai mari. În plus, avem organisme și asociații în Franța care ne apără în mod eficient și durabil drepturile de autor. Mă gîndesc în special la Centre National du Livre sau la Carta autorilor și ilustratorilor pentru tineri. Autorul are un statut real la noi. Am devenit și mai conștienți de acest lucru în perioada pandemiei, cînd Ministerul Culturii a acordat ajutor financiar autorilor care trăiesc doar din scris, la fel ca antreprenorilor, de exemplu.

Cifrele spun clar că francezii sînt mari cititori și, implicit, și cumpărători de cărți. Cum se simte asta în viața unui autor care nu e Houellebecq sau cîștigător de Goncourt?

O simt și la scara mea mică. Nu sînt autoare de bestseller-uri, dar mereu am avut șansa să-mi văd romanele bine reprezentate și recomandate în librării și biblioteci. Succesul unei cărți ține și de  primirea critică, e ajutat și de invitațiile la tîrguri de carte sau în școli... În Franța, acest aspect în viața unei cărți este considerabil, și mai ales cînd vine vorba despre literatura pentru tineri, unde întîlnirile cu autorii sînt mult mai dese decît în cazul literaturii pentru adulți.

Cît de mult citesc tinerii? Cum e experiența dvs. legată de întîlnirile/discuțiile cu elevii?

Unii citesc mult, alții deloc. Se întîmplă să mă duc în clase unde cititorii pot fi numărați pe degetele unei mîini, dar nu asta contează. Aceste întîlniri deschid posibilități. Copiii, adolescenții văd uneori pentru prima dată în viața lor un autor „viu”. Le vorbesc despre trecutul meu, despre literatură, scris, citit. Ei realizează că a scrie, a crea este ceva accesibil fiecăruia dintre noi. Tot ce-ți trebuie  este un creion și o foaie de hîrtie. Este partea din viața de autoare pe care nu mi-am imaginat că o voi iubi atît de mult. Sînt destul de rezervată din fire, dar odată ajunsă la întîlnirile cu cititorii sau necititorii mei, se întîmplă ceva ușor supranatural. Nu am avut niciodată impresia că am întîlniri ratate, chiar și atunci cînd copiii nu vorbesc mult. Îmi amintesc, de exemplu, de o perioadă în care timp de o oră, o oră și jumătate, elevii de clasa a IV-a aproape că nu mi-au pus întrebări. M-am întors acasă cu sentimente amestecate. Apoi mi-am deschis cutia poștală și am descoperit un mesaj pe care nu-l voi uita niciodată. Avea o singură propoziție: „Nu am vorbit, dar mi-a plăcut să te cunosc și mi-am rugat părinții să-ți cumpere toate cărțile!”.

În ce fel sînt elevii antrenați pentru lectură în sistemul școlar? Cît de conectați sînt la ce se scrie azi?

Există un număr mare de profesori din ciclul primar, gimnazial și liceal care includ literatura pentru copii în programa lor, considerînd-o la fel de importantă ca istoria, geografia sau matematica. Unii organizează proiecte nebunești în jurul cărților noastre. Anul acesta, de exemplu, am avut două intervenții într-o școală din Courbevoie, lîngă Paris, unde profesorii și o bibliotecară extrem de angajată și pasionată îi făcuseră pe copii să citească toate cărțile mele. În săptămînile premergătoare sosirii mele, un profesor de la clasa ultimă de școală primară citise chiar cu voce tare Le ciel est tout le monde, cel mai recent roman al meu (care se adresează totuși tinerilor mai mari, din cauza unei teme sensibile), iar schimburile pe care le-am avut cu copiii au fost de o maturitate incredibilă, pline de spontaneitate și acuratețe. Prin urmare, școala poate oferi elevilor acces la literatura pentru copii. Pentru copiii ai căror părinți nu le pot cumpăra cărți sau nu-i duc la bibliotecă poate fi o poartă spre un alt univers.

Cum vă alegeți poveștile? Vă gîndiți la ce le-ar plăcea tinerilor să citească?

Probabil că ar trebui să răspund da, că aleg subiectele romanelor mele în așa fel încît să le răspundă așteptărilor. Dar, cu riscul de a surprinde, ba chiar șoca, este o întrebare pe care refuz să mi-o pun în procesul scrierii. Scriu, atîta tot, fără să-mi fac griji în privința cititorilor. Îmi spun povestea și, odată terminată, mă întorc înapoi și mă întreb: pentru cine este această carte? Cui i-ar putea plăcea? Se întîmplă ca, în mod spontan, poveștile mele fie plasate în copilărie sau în adolescență, ca eroii mei să aibă între 8 și 16 ani, ca subiectele abordate să răspundă adesea preocupărilor lor sau, dacă nu este cazul, să le trezească curiozitatea. Cred că ceea ce contează nu este subiectul ales, ci sinceritatea cu care autorul îl tratează. Și cînd cititorul simte această sinceritate, este cîștigat. Elizabeth Strout, o scriitoare americană care îmi place în mod deosebit, spune un lucru foarte drăguț despre scris: „Fiecare propoziție dintr-un roman ar trebui să bată ca o inimă. Fiecare dintre ele“.

Ce e greu și ce e ușor cînd scrii pentru adolescenți?

Aș spune că partea grea este să găsești „vocea potrivită”, cea care îi va face pe adolescenți să creadă că autorul le vorbește cu tonul potrivit. Să-ți păstrezi un fel de a privi lumea de copil. Și cred că acest lucru nu este valabil doar pentru literatura pentru copii. Starea copilăriei este esențială oricărui act de creație. Ce este ușor? Ei bine, pentru mine este poate tocmai acest ochi de copil, pe care simt că l-am păstrat, de parcă copilăria mea nu s-ar fi încheiat niciodată.

interviu realizat de Ana Maria SANDU

Mai multe