„Cea mai greșită și periculoasă retorică: că sîntem diferiți” – interviu cu prozatoarea C Pam ZHANG

Romanul de debut al prozatoarei americane C Pam Zhang (n. 1990), Cît aur ascund aceste coline, nominalizat la Man Booker Prize, a apărut recent la Editura Nemira în traducerea Silviei Năstăsie.

Romanul dvs. de debut a avut parte de recenzii strălucite în reviste importante. Erați pregătită pentru o expunere așa de mare?

Ca să fiu sinceră, mi se pare puțin suprarealist ce s-a întîmplat. În parte fiindcă romanul a apărut în aprilie 2020, imediat după ce California a intrat în carantină. Deci tot ce se petrece de peste un an se petrece în lumea digitală. Am participat la un late night show, dar eu eram pe canapeaua mea. Nici pînă azi nu am intrat într-o librărie să-mi văd cartea. Încă pare ceva imaginar și e un sentiment ciudat.

2020 poate părea cel mai prost an pentru o carte, mai ales prima a unui autor. Cum a fost pentru dvs.?

Cumva anxietatea mea de a lansa prima carte în lume s-a redus din cauza celorlalte anxietăți. Îmi amintesc cum mă așteptam ca la început să fiu îngrijorată de vînzări, dar cînd s-a lansat, eram mai îngrijorată dacă vor mai exista librării independente, dacă vor supraviețui. Primul an al unei cărți poate părea important, dar, dacă mă gîndesc bine, toate cărțile care m-au marcat sînt scrise acum 20, 35 sau 50 de ani. Cred că asta e important să înțelegi cînd scrii o carte, că are o viață foarte lungă, dincolo desînt a ta. Deci am fost mai consumată de anxietatea dacă oamenii vor trăi, dacă librăriile independente vor mai exista, decît de soarta romanului meu.

O parte bună a pandemiei a fost că oamenii au stat acasă și (sperăm) au citit mai mult.

Sper, dar am avut niște cazuri cînd am vorbit cu cititori, mă rog, potențiali cititori care îmi spuneau cumva cerîndu-și scuze că nu au început cartea, dar că abia așteaptă. Nimeni nu ar trebui să-și ceară scuze dacă nu a fost productiv anul trecut. Dacă în timpul unei crize globale, creierul tău n-a putut decît să urmărească reluări cu emisiuni de gătiri britanice, asta e. O repet, cărțile o să fie aici și peste 10 ani, și peste 50 de ani. Nu e vreo competiție să citești totul deîndată ce apare sau să citești tot ce se poate. Nu e o competiție despre cîte cărți vinzi, cîte citești sau cîte cuvinte îți bagi în minte. E puțin tangențial, dar mă gîndesc că în ultimii ani a fost multă dramă legată de aplicațiile ce condensează o carte în 30 de minute și nu asta e ideea literaturii.

Trebuie că ați auzit de nenumărate ori de la cititori faptul că v-au iubit cartea; dar dvs. o iubiți?

O întrebare grea. O iubesc și sînt mîndră de ea, dar o iubesc foarte diferit decît atunci cînd o scriam. A fost foarte frumos să o văd prin ochii cititorilor. Sînt întrebată des pentru cine am scris-o. Primul răspuns e că am scris-o pentru mine. Cred că scrisul, în definitiv, trebuie să înceapă ca ceva egoist. Trebuie să te surprinzi și să te bucuri pe tine însuți. Îți ia atîția ani s-o scrii încît dacă nu are acest efect asupra ta, nu va funcționa. Cred că a te gîndi prea mult la cine o s-o citească, cine o s-o cumpere, scade acel tip de intimitate a scrisului. Dar anul ăsta răspunsul s-a schimbat puțin. Cred că am scris-o pentru mine, dar pentru o variantă a mea puțin mai tînără. Ca femeie asiatico-americană, care a crescut într-o țară unde m-am simțit singură și puțin anxioasă legat de locul meu aici, acum cînd aud cum răspund la poveste alte fete sau femei cu aceeași experiență, am mai mult curaj să spun că am scris-o pentru noi toate. Iar asta mi-a permis să o iubesc într-un mod nou, de respirație mai largă, să spun că am scris-o pentru mine și cele ca mine ca să intru și să sparg canonul american. Deci da, am altă relație cu cartea acum.

Cartea vine din experiența dvs. de migrantă născută în Beijing, ați schimbat des căminele și ați fost mereu pe drum. Care era sentimentul dominant atunci?

Era sentimentul de „Oare aici e locul meu?” sau „Unde e locul meu?”. La cel mai adînc nivel, ca familie de imigranți chinezi, nu poți scoate rasa din discuție. Nu am început să scriu atît despre rasism, ci despre cît de intim e legat de experiența mea și a multor altora. Dar la un nivel universal, cred că oricine s-a mutat de multe ori cînd era copil, oricine s-a simțit marginalizat în orice fel poate înțelege. Vorbeam cu o prietenă care e albă, dar familia ei vine din clasa de jos și avusese aceleași experiențe, acelea de a nu se simți la locul ei de foarte tînără. În copilărie, ca personajele mele, adesea luăm sentimentul ăsta de lipsă de apartenență și-l întoarcem împotriva noastră. „Nu cumva eu am făcut ceva greșit?” Nu, întrebarea corectă este: nu cumva trăiesc într-o societate problematică ce se așteaptă ca toată lumea să adere la aceleași standarde normalizate? 

Vă autodefiniți și drept americancă. Acest binom cultural și spiritual e coloana vertrebrală a cărții, un western bîntuit de simboluri chinezești, presărat cu urme de labe de tigru implauzibile. Vă simțiți în vreun fel la o intersecție de culturi și rădăcini interioare?

Cred că așa era cînd eram mai tînără. M-am născut la Beijing și, de fapt, am devenit cetățean american la 16 ani, cînd mama a fost eligibilă, deci am fost naturalizată prin ea. Cred că am simțit acel sentiment mai puternic la tinerețe. Mi-am trăit mai toată viața în America. Sînt americancă și asta e o carte americană. Mai degrabă e o carte chinezo-americană, o carte asiatico-americană. Nu cred că e ceva mai american decît să fii imigrant și să încerci să afli ce poți să faci cu experiențele tale, cu părțile din cultura pe care o filtrezi prin părinții tăi zilnic. A fi la intersecția dintre culturi se presupune că e ceva „american”. Am trăit asta de multe ori, locuiam la San Francisco și auzeam pe stradă vietnameză sau auzeam vorbindu-se spaniola pe străzi. Și îmi foloseam timid spaniola de liceu ca să comand de la taquerie. Sau trăgeam cu urechea cînd auzeam mandarină. Asta e o experiență chintesențial americană. 

Spuneați undeva că „ficțiunea e o ladă de nisip minunată în care să explorăm extremele pe care nu le găsim în viețile noastre”. Ce alt fel de viață v-a permis romanul să trăiți?

Cred că o viață cu o conexiune mai profundă la natură. Vestul american e un personaj adevărat în roman și l-am dus în acele extreme exagerate, unde bivolii sînt enormi, unde sînt tigri și furtuni care distrug orașe întregi, ceea ce eu desigur că nu am văzut cu ochii mei, din fericire. Oamenii se așteaptă să fiu vreun alpinist profesionist sau genul care merge cu cortul. De fapt, mi-e foarte frică de lumea naturală. Mă gîndesc poate la noțiunea kantiană de frumusețe care vibrează între poli, ființa care vibrează între frumusețe și frică, deoarece natura e atît de imensă că nu o poți cuprinde cu mintea. Asta e pentru mine peisajul natural, mai ales într-un loc precum California, unde e imposibil să te plimbi fără să-ți dai seama la fiecare pas cît rău au făcut oamenii, cîte a schimbat amprenta umană. În toți anii cît am lucrat la carte, incendii și secete izbucneau prin toată California. Cred că una dintre extremele pe care cartea mi-a permis să le explorez a fost să văd cu adevărat schimbarea în loc să mă prefac, așa cum facem azi adesea în mediile noastre urbane privilegiate și protejate de enorma distrugere a mediului. 

Cartea e curajoasă și vorbește de locuri comune acum, dar unele erau tabu acum o jumătate de secol. De exemplu, un personaj ca Sam. Cum îl integrați în mediul social descris?

Vreau să clarific mai întîi: Sam e cineva care azi ar fi considerat transgender, non-binar sau de gen fluid. Adesea oamenii întreabă despre el și se așteaptă să spun că mi-a fost greu să-l scriu, pentru că găsești rar persoane transgender sau non-binare în ficțiune. Dar nu a fost greu deloc. Unul dintre proiectele cărții e să iau perioada asta de timp, care a rămas cu o imagine foarte clară în memoria culturală și în cărțile de istorie, și să recunoaștem că istoria oficială e foarte îngustă și arhivată de oameni de la putere, cu o agendă precisă și o dorință să șteargă oamenii de culoare, imigranții și oamenii queer și oamenii săraci din anale. Dar ideea e că oamenii transgender și queer au existat de la începuturile lumii. În multe dintre culturile precoloniale existau idei tradiționale mult mai fluide despre gen. Cultura indiană și multe culturi native au acest concept de oameni cu două spirite. Deci nu mi-a fost greu să-l scriu pe Sam. Oamenii ca Sam au existat întotdeauna. 

The Guardian a numit romanul „cel mai curajos debut al anului”. Vă simțeați curajoasă cînd ați început să-l scrieți?

Cred că în procesul de editare m-am dat cumva mai în spate și am văzut cîte făcusem în carte și am simțit un soi de curaj, dar la prima variantă nu cred. Nu m-am gîndit că oamenii o să spună că e curajos sau că e timid. Am avut noroc să încep să scriu cînd nu mai locuiam în America, ci eram în Thailanda pentru un an. Aveam un singur prieten în oraș, încercam să-mi reîncep viața, eram într-o pauză, deci aveam mai puține voci în capul meu și în viața mea decît aș fi avut în mod nromal. Proiectul mi-a venit în minte într-o zi cînd m-am trezit cu imaginea asta, cu acest peisaj și aceste două personaje. Și am scris fără să mă gîndesc foarte mult, fără nimic altceva decît plăcerea și entuziasmul de a scrie ceva al cărui final nu-l știam.

De ce fel de validare ați avut nevoie pentru carte?

La prima variantă scrisă am avut nevoie doar de validarea mea. Am terminat prima variantă destul de repede și nu am arătat-o nimănui cel puțin șase luni. Mi se pare important ca, la un proiect în facere, să recunoști, ca scriitor, că primele variante sînt proaste, urîte, pline de găuri în poveste, de confuzie. Și cred că îi faci un deserviciu cărții dacă o arăți cuiva atunci. Dar ar fi dificil să iei o parte din roman, din ce ai scris la început și să-l arăți cuiva. Acele opinii de început nu pot ajunge la esența proiectului tău. Doar invită la îndoială și critică mult, mult prea devreme. Trebuie să aștepți să te asiguri că romanul tău, chiar dacă nu e perfect, cel puțin e pe picioarele lui, că e o entitate coerentă, înainte să lași altă pereche de ochi să-l vadă.

În opinia mea, romanul e și o desconstrucție a visului american. A fost un soi de răspuns intelectual la distrugerea multor vise americane din anii Trump?

De fapt, am terminat prima variantă în 2015, în vara sau primăvara lui 2015, înainte ca Trump să fie ales, deci nu e un răspuns direct la administrația lui. Acum, faptul că a apărut în 2020, un an cu accentuări grave ale urii împotriva asiaticilor în SUA, e tulburător, de parcă aș fi prezis ceva. Cînd am terminat cartea în 2015, am avut un moment de criză cînd m-am gîndit că se manifestă o violență brută împotriva familiei din cartea asta. O să se citească așa ceva? În anii Obama ar fi părut prea grotescă, prea dramatică și nerealistă. Dar cred că simțeam curenții acestui rasism care a fost acolo toată viața mea, violența care dă titlurile știrilor acum e doar o extensie puțin mai vizibilă a experiențelor mele zilnice, cînd oamenii mă întreabă „De unde ești, de fapt?” sau se bazează pe stereotipii dăunătoare despre minoritatea ta, mascînd rasismul sub ceea ce ei consideră complimente ca „Ah, sigur ești bună la mate” sau „Ah, sigur îți place nu știu ce mîncare”. Deci da, într-un fel e un răspuns la toate astea care au fost prezente pe parcursul întregii mele vieți și sînt aici, în SUA, de decenii și secole.

Care e cea mai mare eroare cînd se vorbește de problema imigrației?

Sînt o mulțime. Cred că la bază e ideea simplă că imigranții ar fi esențial diferiți de oricine altcineva. Ai pomenit mai devreme de visul american pe care l-aș rezuma așa: ridică-te de jos și profită de oportunitate, nu contează cît de bogați sînt părinții tăi sau dacă ai venit din mizerie. Tot poți reuși dacă muncești mult și crezi în tine destul. Fă tot ce poți, ăsta e visul american. Și nu se aplică nimănui mai bine decît imigranților. Imigranți ca părinții mei care fugeau dintr-un loc unde li se blocau oportunitățile, care căutau libertatea de a alege, libertatea de exprimare. Oricît ar suna de patetic, dacă stai de vorbă cu o familie imigrantă, tu ca alb de clasă mijlocie, cred că vei descoperi că aveți multe în comun. Cred că asta e cea mai greșită și periculoasă retorică: că sîntem diferiți și trebuie să ne dăm seama cum să depășim diferențele. Asta e adevărat, dar îmi place să cred că fundamental sîntem mai asemănători decît credem și că inamicul real nu e celălalt, nu imigranții care vin să ne ia slujbele, ci faptul că miliardarii și capitaliștii stau peste toți și preferă să-i plătească pe toți ceilalți mai puțin. Lor nu le pasă de rasa ta, le pasă doar să sugă cît mai mulți bani și resurse din sistem. Ei sînt inamicii. Să judeci ce ți se pare necunoscut sau neobișnuit pare atît de ușor și azi, după decenii de eforturi de a ne extinde orizontul și de a ne abandona prejudecățile.

Crezi că anii pandemiei vor lăsa loc unor atitudini și mai extreme?

Nu știu. Sincer, nu m-am gîndit mult dincolo de pandemie, deci nu am un răspuns. Dar cred că sîntem la marginea unei mari schimbări: faptul că atît de mult din ordinea socială a fost distrus, faptul că oamenii văd azi că sistemele care credeam că merg în favoarea noastră de fapt sînt proaste. Cred că o să vedem o schimbare. Nu pot prezice în ce direcție va fi, dar încerc să fiu optimistă.

Cartea vine și din suferința pierderii tatălui la 22 de ani. Poate ficțiunea să ne ajute să ne împăcăm cu o astfel de pierdere?

Cred că e periculos să ne gîndim la scris ca la un act cathartic. Una dintre prietenele mele, T Kiera Madden, a scris un eseu minunat numit „Împotriva catharsis-ului”. A scrie ficțiune nu e ca a scrie jurnal, dar cred că pentru un cititor de ficțiune, nu un scriitor, a citi ficțiune despre experiențe similare te ajută, deoarece una dintre puterile ficțiunii este capacitatea de a vedea lumea prin ochii altcuiva. Apoi revii la viața ta avînd acești ochelari cu o perspectivă diferită și ești capabil să vezi aspecte ale vieții tale prin ochii altei persoane pentru o vreme. Deci așa cred că poate fi utilă. Dar nu cred că scrisul meu despre un părinte mort m-a ajutat neapărat. Sigur, cînd sufeream, s-o citesc pe Joan Didion cu memoir-ul ei despre pierderea soțului m-a ajutat. Să cunosc oameni care scriu despre aceste pierderi, diferite de ale mele, m-a ajutat mult.

Dintr-o pleiadă de reacții la roman, care a fost emoționantă sau intensă? 

O să vă spun una mai distractivă. Recent, o femeie asiatico-americană mi-a scris că, după ce mi-a citit cartea și a ascultat albumul Cowboys, de cîte ori aude cuvîntul cowboy, se gîndește la o fetiță asiatică și asta mi se pare incredibil, pentru că parte din tot proiectul meu pentru carte e să intru forțat în canon, să sparg canonul care spune că dacă te gîndești la expansiunea din Vest, vezi cowboy și acest bărbat alb pe modelul Clint Eastwood care conduce totul. Asta deja s-a schimbat în mintea cuiva și mi se pare incredibil.

Și o întrebare mai previzibilă: cu ce parte sau personaj din carte vă identificați cel mai mult?

Cred că e puțin din mine în toate personajele, dar probabil în Lucy cel mai mult. Dacă mă întorc la ideea că am scris cartea pentru o versiune mai tînără a mea, atunci acea versiune s-ar regăsi în ea. Ce mă tulbură la Lucy e fantezia asta de asimilare cu rasa albă. E cumva modelul clasic de minoritate, clasica fată bună care crede că dacă ține capul în pămînt și face totul ca la carte, asta o va proteja de un sistem abuziv și rău, rasist pe la toate colțurile. Una dintre tragediile poveștii ei din carte e ceva ce se întîmplă frecvent cu asiaticii din America și anume că întoarce toxicitatea asta împotriva ei înseși. E ceva ce îți afectează imaginea de sine și e profund dureros să trăiești cu o versiune internalizată a ta ca fiind mai puțin decît ești, mereu încercînd să fii altcineva. 

Pînă la 18 ani ați schimbat cam zece case. Acasă chiar e acolo unde este inima? 

Așa cred. În ultimul an de pandemie ne-am mutat iar. Am ajuns să mă gîndesc la ce e locul, ce e geografia. Toți am ajuns niște capete care răsar pe un ecran digital. Asta mi-a reamintit ceva ce am simțit cam toată viața. Sigur că mi-e dor să iau cina cu prietenii, să-i strîng în brațe, să le vorbesc în persoană, dar toate relațiile mele importante au rezistat în ciuda granițelor geografice. Nu mi-am văzut cea mai bună prietenă anul ăsta, dar nici înainte de pandemie, fiindcă deja locuiam de ani de zile pe coaste diferite ale Americii. Prietenii sînt prieteni și cei dragi dau sentimentul de acasă la fel de mult ca oricare loc fizic.

Se spune că adevărata provocarea vine abia la doua carte.

Ce bine că n-am mai auzit asta pînă acum. Cred că mai greu e să nu te gîndești la alții. Nu cred că romanul ăsta ar fi fost posibil dacă nu aș fi avut un soi de văl imaginar în jur cînd locuiam în altă parte și eram foarte izolată. De cîte ori începi să scrii la un nou proiect, reînveți să scrii. Ai sentimentul că nu va mai fi niciodată la fel. Chiar am terminat altă carte și este opusul acestei cărți. Pentru mine singurul mod să merg mai departe e să mă surprind mereu și să găsesc ceva nou și ciudat și provocator de făcut.

interviu realizat de Marius CONSTANTINESCU

Foto: C Pam Zhang; credit foto: Gioia Zloczower