„Ca artist am obligația propriilor greșeli” – interviu cu artistul vizual Dumitru GORZO –

În incinta /SAC de la Malmaison (Calea Plevnei 137 C, etaj 2) este expusă instalația lui Dumitru Gorzo (n. 1975) „Scufița Magenta”, construită în acțiunile Continuous Studio IV (iunie – octombrie 2022 la Fosta Comenduire a Garnizoanei din Timișoara) și Continuous Studio V: „Peretele” (decembrie – ianuarie 2023, la /SAC @Malmaison). Expoziția poate fi vizitată de miercuri pînă sîmbătă, între orele 16 și 20, pînă în 12 aprilie a.c.

Dacă ne uităm în istoria artei, atelierul artistului a fost întotdeauna privit ca un templu intim al creativității, în care doar ajutoarele și, uneori, apropiații puteau intra. Poți trasa o relație între atelierul tău migrator și sanctuarul mitizat de ultimul secol?

E un anti-atelier, dacă e să mă refer la imaginea pe care și-a făcut-o publicul și un număr destul de mare de artiști despre spațiul în care se creează. Studioul migrator, așa cum l-ai numit, este doar un proiect: în continuare mare parte din lucrurile pe care le produc apar în atelierul neplimbăreț, nedeschis și bine fixat geografic. Că e un spațiu din New York, București sau Maramureș aproape că nici nu contează. Dar, ce-i drept, anul trecut Continuous Studio a fost principalul cadru în care au apărut lucrările mele.

Care e diferența dintre lucrul în atelierele tale „principale” – situate în New York și București – și Continuous Studio?

În atelierele normale muncesc în locuri pe care le cunosc, am confortul sau inconfortul pe care îl am în propriul cap. Există o zonă de predictibilitate care e deseori de ajutor. Cînd lucrez în spațiul deschis celorlalți apar o presiune și un inconfort care schimbă radical situația. Într-un fel mă mut în exteriorul meu și, în procesul de lucru intervin, pe lîngă ce gîndesc și ce mă preocupă în momentul respectiv, prezențele celelalte: toate experiențele avute, toate cunoștințele acumulate și, exagerînd puțin, aș spune toate imaginile pe care le-am văzut. Și apar rezolvări neașteptate. Numele proiectului Continuous Studio indică o ipoteză de lucru a subsemnatului, faptul că munca pe care o facem e fără sfîrșit și ne definește.

Cum te raportezi la singurătatea din deplasare (ai denumit Continuous Studio „aparatul de lucru al unui om singur”) vs.singurătatea din atelierul pe care îl consideri „acasă”? Chiar, te simți mai aproape de atelierul american sau de cel românesc? 

Continuous Studio a apărut ca un răspuns la nevoia de a-i întîlni pe ceilalți. Și, mai ales, pe cei care nu sînt familiarizați cu atelierele artiștilor. E drept că e aparatul de lucru al unui singur om, însă e plasat în mijlocul pieței, menirea lui e să faciliteze schimburile și interacțiunea. Pînă și observarea unui proces din proximitate te face parte din el, cu condiția să investești un minimum de atenție, să fii prezent. Cît despre New York sau București, nu am preferințe, rareori atunci cînd mă aflu într-unul din aceste locuri aș vrea să fiu în celălalt.

În facultate ai fondat, împreună cu alți reprezentanți ai generației tale, grupul Rostopasca, un grup care se situa total opus față de tot ce se petrecea și prefigura în domeniul artistic al acelor vremuri. În 2003 ai generat un proiect anti-graffiti: ai scos niște volume în stradă, amplasînd coconi de ipsos colorați roz fosforescent (devenit ulterior un element cromatic recognoscibil în creațiile tale) pe fațadele mai multor clădiri din București, trezind opinia publică și lăsînd-o să se lanseze în ipoteze mai mult sau mai puțin… oculte. În pandemie, ai dăruit peste 2.000 de printuri semnate de tine oamenilor interesați să te aibă în casă – s-a vorbit atunci despre cum îți strici propria cotă, creînd mici cutremure în lumea artei. Acum, îți deschizi atelierul, lăsîndu-l să fie confundat cu un loc de socializare, de întîlnire pentru mai mulți oameni din diferite domenii, generații și, uneori, ring de dans. Lucrurile pe care aparent le faci „pe dos” reprezintă una din strategiile tale?

Nu neapărat lucrurile făcute pe dos, cît o nevoie de a nu repeta rezolvările sau greșelile celorlalți. Inventez soluții. Tot repet în ultima perioadă faptul că am obligația propriilor mele greșeli. Prin ultimii ani de facultate și imediat după aceea trăiam cu certitudinea că nu există loc pentru mine și cei ca mine și atunci, împreună cu unii colegi, am creat un loc al nostru. Și asta trebuia să fie altfel. De obicei, locuiesc în spațiul în care și lucrez, munca pe care o fac îmi ocupă cam toatăviața, prin urmare felul în care iau deciziile ce țin de strategia de situare în lumea artei seamănă cu felul în care fac lucrările. Și asta e șui, diferit și pe cît se poate nou.

Cînd a luat ființă Continuous Studio și cum a fost receptat la New York, în comparație cu România?

New York, septembrie 2018. Mi-e greu să compar reacțiile din două locuri total diferite. Primul Continuous Studio, cel de la Galeria Slag, a apărut cu ocazia unui eveniment ce ținea trei zile și era numit „Bushwick Open Studios”. Or aici povestea studioului mutat în galerie, deși inedită, căpăta un aer de normalitate, dat fiind faptul că era parte dintr-un eveniment cu mai bine de o mie de studiouri deschise într-un cartier de dimensiunile unui oraș mediu spre mic. În România, reacțiile au fost de la curiozitate la stupoare. Mulți dintre artiști s-au întrebat ce-o fi cu mine, dacă îmi complic existența pentru că m-am prostit sau dacă știu ceva ce nu știu ei.

Cînd ești întrebat despre Continuous Studio, invoci dorința pe care ai avut-o dintotdeauna de a vedea ateliere celorlalți, de a arunca „un ochi sub ușă sau pe geamul deschis”. Cum reușește actul de a-ți deschide propriul atelier publicului să îți satisfacă dorința?

Nu mi-a deschis atelierele confraților, în continuare nu știu cum fac ceilalți și, mai ales, nu știu cum greșesc ceilalți. Am început să fac arte într-o perioadă în care rareori găseam lucrurile pe care ni le doream, de la evenimente la materiale. Și ca un răspuns la situația asta, împreună cu mai mulți artiști din generația mea am început să facem lucrurile care ne lipseau și pe care am fi vrut să le vedem. Continuous Studio se încadrează fix în linia asta de lucru. 

Faci documentare în prealabil despre locul în care urmează să mergi? Premeditezi, astfel – chiar și cîtuși de puțin –, ce vei crea în periplurile Continuous Studio?

Două-trei vizite în care identific spațiile în care s-ar putea lucra îmi ajung. Mă adaptez posibilităților. Nu știu și nu vreau să știu exact ce o să fac, folosesc aceste locuri noi pentru mine și, cu puțin noroc, aflu cîte ceva ce nu știam înainte. Fiecare dintre orașele care devin puncte de lucru arată într-un anumit fel, au istorii și oameni pe care nu ai putea să-i întîlnești altundeva. Totuși, mai mereu proiectele acestea noi se leagă, fie și pieziș, de anumite lucruri dezvoltate sau plănuite în prealabil.

Cu alte cuvinte, te așteptai să creezi verticalele care au ieșit în urma șederii tale la Timișoara?

Într-un fel, îmi pare că m-am pregătit de ceva vreme pentru proiectul ăsta, sînt cîteva serii de lucrări care, privind retrospectiv, îl anunțau. Mă refer aici la expoziția „Beyond and Within” din 2017 de la Galeria Slag, la „Walton Fields”, un proiect făcut cu Molly Stevens în 2015 și probabil că exemplele ar putea continua. Nu știam ce o să fac la Timișoara sau cum o să arate, am început cu desen și pictură și am încheiat cu aproximativ 150 de stîlpi sculptați și pictați.

Ce reprezintă instalația „Scufița Magenta” în raport cu „Formele noi” de la Timișoara? 

În „Forme noi”, lucrările erau desfășurate pe pereții Comenduirii Garnizoanei Timișoara. Cîteva zeci de metri în care puteau fi parcurse pe rînd, una cîte una, privite pe îndelete sau în fugă, considerate multiple secvențe compoziționale sau fiecare separat; în vreme ce „Scufița Magenta” le arată ca pe o pădure: cu haosul, intensitatea și prezența unui număr important de verticale ce vin peste privitor. 

La Timișoara ai stat cu două luni mai mult decît ți-ai propus inițial și „te-ai bătut” exclusiv cu lemnul de tei. Cum a fost procesul de a lucra exclusiv în lemn, pentru atît de mult timp?

O experiență care a început ca o întîmplare și care m-a dus prin niște locuri neașteptate. Probabil cea mai lungă perioadă în care am lucrat la un singur proiect. De obicei am în atelier mai multe lucruri în desfășurare. Plimbatul între multiple medii și proiecte a devenit la mine metodă de lucru, ceea ce nu mă oprește de la a observa că, atunci cînd îți petreci suficient timp luptîndu-te cu un singur proiect, poți ajunge la rezolvări noi. Ce-i drept, și aici a fost vorba de o plimbare între medii, pictură și sculptură, dar au fost numai astea două și de la un punct însăși mișcarea între ele a devenit mediu de lucru.

Cum se prezintă formele noi realizate la Timișoara în raport cu cele vechi?

Este unul dintre cele mai ample proiecte ale subsemnatului și dacă e să ne referim la verticale, la stîlpi, aș spune că sînt cele mai masive lucrări din această direcție. Dimensiunea și amploarea proiectului au apărut și ca urmare a lucrului în interiorul clădirii numite Comenduirea Garnizoanei din Timișoara. Am stat și lucrat acolo mai bine de patru luni, într-o clădire masivă cu o curte de 5.000 de metri pătrați, în centrul orașului. Or, vrînd-nevrînd, dimensiunea și prestanța clădirii pe care am ajuns într-un fel s-o locuiesc m-au făcut să reacționez. Am avut momente în care m-am bătut cu clădirea, momente de împrietenire și momente în care ne-am ignorat. Cu siguranță că de aici a apărut și nevoia creării unei comunități de forme, un număr mare de forme, trăind timpi și intensități diferite, care să semene aproape cu orice și în același timp cu nimic anume și care la sfîrșit să funcționeze ca o compoziție completă.

La /SAC @Malmaison nu doar că ai regîndit panotarea lucrărilor care au coagulat expoziția „Forme noi” de la Timișoara, ci ai intervenit și în spațiu, pictînd un perete de pe holul de la etajul 2 al clădirii. A influențat în vreun fel „Peretele” geneza „Scufiței Magenta” sau invers?

Atunci cînd diferite lucruri fac parte dintr-un proiect se informează reciproc. Cred că și peretele a fost influențat de instalația „Scufița Magenta” și asta considerînd faptul că a fost finalizat după instalarea acesteia. „Peretele“, fiind o lucrare de o anumită dimensiune și cu o anume intensitate, cerea o instalație puternică. Ideea de pădure o aveam încă de la Timișoara, dar trebuie spus că în momentul în care începeam peretele, nu era în plan ca această pădure să fie „Scufița Magenta”. În așezarea lucrărilor ce compun „Scufița Magenta” am ținut cont de tot ce era în jur și probabil că cea mai puternică prezență e „Peretele”.

„Rebel rustic”

Ești absolvent al secției de pictură din cadrul Universității de Arte din București. Cum ai ajuns să migrezi dintr-un mediu în altul și cum te raportezi la sculptură din perspectiva pictorului? 

Mie mereu mi-a folosit să lucrez și în volum. Pictura mea a ieșit în cîștig cînd am început să lucrez cu materialul în felul ăsta. Pentru că e un alt tip de prezență, și asta se simte. Atunci cînd faci sculptură, ești în volum, citești forma cu corpul, e ca și cum ai ține-o în brațe; cînd treci la pictură, este proiecție, în cazul de față proiecție deasupra volumului, sculptopicturi sau pictosculpturi, nici nu știu cum le-aș spune. În ceea ce privește relația directă dintre pictura și sculptura din acest proiect, aș observa trei direcții – pictura ca proiecție peste volum (aici cele două medii colaborează, există fiecare în același timp), pictură în sensul formei peste care se așază (subliniază volumul exagerîndu-l) și pictura care contrazice volumul (sparge toată forma; merge împotriva formei, trebuie să faci un efort ca să vezi ce se petrece în spatele ei).

Și dacă înainte te foloseai de volum în pictură, acum ai făcut invers, te-ai folosit de niște simboluri din pictură pe care le-ai translatat în sculptură. Și a reieșit, de fapt, o sinteză a lucrărilor tale.

Da, este și o sinteză. Dar am folosit-o și ca metodă de a mă îndepărta de modul în care se citește sculptura. De obicei, sculptorii folosesc culoarea ca materie de acoperire sau ca patină. Eu am folosit pictura pentru a genera relație activă cu volumul. Unul dintre multele motive care m-au dus aici a fost dorința de a nu fi încadrat intr-o zonă exclusiv etno. Atunci cînd ai verticale de lemn cioplite, cînd apar reprezentări stilizate pe acestea, în general, se spune arhaic și totem. Lucrările sînt asta, dar mai sînt și experiența artei pe care am parcurs-o ca privitor interesat, de la cea românească de toate felurile pînă la cea newyorkeză de și mai multe feluri.

A mai fost un pariu la Timișoara: să fac o comunitate de forme care cumva să funcționeze ca un întreg și eventual să se justifice unele pe celelalte. Aproape că aș fi zis să se explice, dar nu e vorba de explicat aici. Am urmărit o complexitate de carte sau de film, o complexitate de care plasticienii de obicei se feresc și în general bine fac. Multă diversitate, diferite intensități și informație cît cuprinde riscă să complice lucrurile pînă în punctul în care o bună parte a publicului obosește. Dar nu a fost vorba să fie simplu, iar mie îmi place mai mereu să dau bătăi de cap și celorlalți. 

Probabil am creat un simulacru de mitologie personală. Nu există nici un fel de cheie centrală de citire, lucrarea poate fi parcursă de la coadă la cap sau de la cap la coadă. De fapt, aproape din orice punct. Fac niște povești vizuale, dar modul în care celălalt le citește îi revine în totalitate lui, eu ofer doar niște hinturi. Poate că ar folosi niște instrucțiuni de folosire. La /SAC @Malmaison, toate gogomîrlele și bestiile își continuă existențele, însă într-o pădure nebună.

Aminteai mai devreme de influențele etno pe care unii privitori le atribuie lucrărilor tale, caracteristică pe care o (re)negi. Totuși, dimensiunea rurală este foarte pregnantă în opera ta, fie că vorbim despre trimiteri directe la personaje din Ieudul natal, la culorile pregnante pe care le-ai văzut inițial în cusăturile mamei tale sau despre materialele folosite (că tot vorbeam de lemn). Astfel, aproape tot ce faci poate fi substituit versurilor lui Ioan Es. Pop: „aici este ieudul oriunde ați fugi este ieudul”. În acest context, ai fost supranumit de Marek Bartelik „rebel rustic”, iar Paul D’Agostino a inventat sintagma „folk formalism” întru citirea stîlpilor. Cum îl vezi tu pe Gorzo și creațiile sale? În baza căror puncte cardinale navighează?

Nu reneg nimic, însă sînt deranjat de încadrările care riscă să îngusteze percepția. Știu foarte bine locul din care am plecat și mă întorc deseori acolo, într-un fel sau altul. Parafrazîndu-l cumva pe Es. Pop, aș putea spune că nu am plecat niciodată, că am împins limitele acestui loc cît de mult și cum am putut. Că am îngrămădit aici atît lumea la care am putut ajunge, cît și pe cea pe care am imaginat-o.

interviu realizat de Lina ȚĂRMURE