Boala individuală, boala societală
Citesc o carte despre Cehov scrisă de un autor rus, Kornei Ciukovski, care asociază, în vechiul stil, omul și opera. Cît a fost de criticată această asociere, dar uneori ea revelează și explică opțiuni, rupturi, mutații. Descopăr necunoscuta exuberanță ludică a tînărului scriitor care organizează baluri mascate, animă petreceri și seduce lipsit de orice discernămînt. Viața îi e excitantă și dispersată… fără țintă, nici concentrare. El poate improviza o poveste de la „o scrumieră” pe care o ia ca pretext, poate redacta în timp record nuvele și schițe… Un Cehov care amuză o lume întreagă. Dar, pe măsură ce detaliile se acumulează, o ipoteză mi se precizează: tuberculoza l-a salvat. Ea i-a impus progresiv retragerea din societate, a determinat izolarea la Ialta și i-a permis să nu fie doar un dublu rus al acelui autor de nuvele pe care îl iubea, Guy de Maupassant, ci să se împlinească prin teatrul său. Teatru care, între două secole, s-a impus ca model al dramaturgiei moderne. La Ialta, Cehov scrie încet, face curte „doamnei cu cățelul”, se plimbă și se odihnește, cu respirația scurtă, pe băncile din oraș sau se dedică vegetației din casa pe care și-a construit-o. Boala l-a extras din agitația urbană. Un prim pas îl făcuse deja cînd s-a retras la Melihovo, în afara Moscovei, unde a scris Pescărușul. Apoi a urmat exilul medical în sudul Rusiei, de unde trimite misive disperate ca Ovidiu de la Pontul Euxin. Amîndoi și-au realizat capodoperele în acest context exasperant de singurătate impusă din motive distincte. Nu știm de ce Ovidiu a fost alungat de la Roma, dar știm că lui Cehov boala i-a motivat claustrarea de la Ialta. Boala l-a salvat. Și această intuiție mi-a amintit cîteva rînduri din Caietele lui Emil Cioran. Le port cu mine, în mine, de mulți ani, de cînd am făcut la Teatrul Național, împreună cu Radu Penciulescu, un spectacol-eseu, Celălalt Cioran. „E celebră vorba lui Pascal care răspundea surorii sale cînd aceasta-i reproșa că nu se îngrijește: «Spui asta pentru că nu cunoști neplăcerile sănătății și avantajele bolii». Într-o carte de Șestov am descoperit, pentru prima oară, această frază care a avut un efect extraordinar asupra mea. Îmi amintesc că am fost gata să țip. Aveam 17 ani.” O asemenea convingere își găsește confirmarea în atîtea cazuri: boala ca șansă pentru realizarea operei. Proust, după ce, asemeni lui Cehov, și-a cheltuit energiile în mondenitatea pariziană, și-a izolat pereții cu plută ca să nu mai audă zgomotul și s-a închis în „căutarea timpului pierdut”. Cum ar fi sfîrșit strălucitul protagonist al saloanelor fără intervenția bolii? O boală pe termen lung…
Boala concentrează, dar boala și accelerează. Ea procură sentimentul de urgență, iar iminența sfîrșitului suscită o febră, o incandescență. Timpul devine limitat și reclamă viteză, opera nu se poate împlini lent… Acesta a fost cazul a numeroși artiști, poeți, pictori, muzicieni care, sub presiunea sifilisului sau a tuberculozei, cele două boli ale lumii moderne, s-au angajat în adevărate curse contracronometru. Și dacă boala i-a secerat, opera s-a realizat grație ei. Boala individuală, de astă dată, a produs reacții de răspundere artistică: să nu cheltuim neglijent viața, căci ea e iremediabil scurtă, scurtată de microbi și de infecții. Atîtea tinere genii i-au confirmat amenințarea și s-au salvat creînd febril sub amenințarea ei.
Boala individuală a privilegiat și a favorizat manifestarea talentului. Nu orice bolnav a fost un artist, dar multor artiști boala le-a servit ca stimulent.
Există însă și ceea ce putem numi, prin opoziție, boala societală. Boala care molipsește membrii unei societăți la un moment istoric dat, se extinde și devine pericol comun pentru o generație și o comunitate. Sifilisul a fost prima boală societală recunoscută. Mulți artiști au fost contaminați, o știm, dar el a avut și efecte literare, căci dacă nu există o mare operă exemplară care să-i fie consacrată, în schimb numeroase sînt personajele care îi poartă stigmatul. Difuze în patrimoniul literar, de la Ibsen la Maupassant și Zola, toate aceste figuri își atestă apartenența la epocă prin boala comună care le degradează și le întrerupe ciclul vieții. Sifilisul ca aripă a morții… Lui îi va succeda tuberculoza, a cărei expansiune e similară. Boală societală. Boală care, însă, a produs o capodoperă, Muntele magic al lui Thomas Mann. Ea se constituie în materie epică, în destin comun, în simptom general. Nu boala unui artist, ci boala unei lumi. Nu doar boala unor personaje dispersate, ci boala ca motiv central. Tuberculoza își are în Muntele magic monumentul exemplar. I-a urmat o altă boală societală, SIDA. De această dată, o piesă se va constitui în operă emblematică: Angels in America de Tony Kushner. Ea este consacrată bolii care infectează și decapitează cu predilecție tînăra generație. Numeroase au fost spectacolele care au prezentat-o ca document tragic, cu toate consecințele pe care le-a produs. Și unul dintre ele, cel semnat de Krzysztof Warlikowski, a restituit impactul bolii ca pe un lung, sfîșietor adagio. O boală nu individuală, ci societală. Dacă cea dintîi stimula creația prin amenințarea morții, cealaltă afectează comunitatea prin instalarea spaimei ca destin unanim. Acum, coronavirusul a fost la originea unei boli societale, de astă dată planetară. Dacă SIDA a decimat tinerii, COVID-19 i-a afectat cu predilecție pe cei vîrstnici. El a suscitat o inflație de scrieri scrise rapid, sub impactul însingurării în case, scrieri cel mai adesea ocazionale, vanitoase, scrieri contextuale. Am primit deja un volum de poeme ridicole, aflăm zilnic de apariția unor publicații despre „virusul care ne înnebunește”… ele sînt expresiile precipitate ale unor autori care au fost martori protejați și nicidecum grav afectați de boală. De aici le provine elocvența facilă. Aceasta explică inflația acestor texte de circumstanță. Nu simple mărturii dispersate, redactate rapid, pot restitui efectele acestei experiențe complexe care a determinat comportamente contradictorii, reacții divergente, depresii, conflicte familiale sau regăsiri de sine. „Avem nevoie de un gest radical”, spune Mircea Cantor. Aștept opera majoră capabilă să se constituie în soclu memorial, artistic împlinit, al acestei boli societale cu care ne-am confruntat. Cine va scrie și cînd va apărea Muntele magic al lui COVID-19? Cine va oferi teatrului Angels in America a timpurilor noastre? Va veni ea oare… opera exemplară? Să-i acordăm timpul necesar pentru a se naște, dar, profilactic, pentru moment, să ne eliberăm de toată această literatură parazită care azi ne infectează.
Dincolo de toate, să nu uităm însă adagiul lui Cioran: „Orice boală e o inițiere”.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).