Arta bucuriei

Goliarda Sapienza (1924-1996) s-a născut în orașul sicilian Catania, într-o familie de orientare antifascistă. La 16 ani, s-a mutat la Roma pentru a studia la Academia de Arte Dramatice, iar în anii 1940-1950 a fost actriță de film și de teatru. A lucrat, printre alții, cu Luchino Visconti și Francesco Maselli. Printre romanele publicate de Goliarda Sapienza se numără Lettera aperta (1967), Il filo di mezzogiorno (1969) și Io, Jean Gabin (2010). Cel mai important roman al său, Arta bucuriei, a rămas nepublicat pînă după moartea autoarei. Ediția românească a apărut la Editura Pandora M în colecția „Anansi. World Fiction” în traducerea Corinei Popescu. Vă prezentăm în cele ce urmează un fragment în avanpremieră.

Ce înseamnă puterea imaginației: pe cît de urîtă mă simțisem cînd mă făcuse bătrînă, pe atît mă simțeam de frumoasă și mulțumită, ca o tînără soție din romanele de dragoste, aflată în voiajul de nuntă, acum, cufundată în apa rece din cadă, cu Prando care dormea în camera de alături… După nuntă, Beatrice devenea de la o zi la alta tot mai frumoasă și mai mîndră de sine… N-am avut parte prea mult de extazul acesta senin. Abia apucasem să ies din cadă, cînd i-am auzit lui Prando glasul tulburat.

– Mamă, unde ești?

– Sînt aici.

– Ce s-a întîmplat?

– Ai adormit.

– Nu! Cum se poate așa ceva, spune-mi?

– Se poate fiindcă ești ca mine. Întîi te înfurii, țipi, pe urmă adormi. Ți-l închipui pe Jacopo adormind după ce s-a certat cu Bambú?

– Vezi să nu! Ce-o mai lungește! Săptămîna trecută, după discuția aia cu Bambolina, trei zile m-a tot tocat fără încetare. Cînd îi intră lui ceva în cap, adio!

– Nouă ni se par fixații, Prando, dar așa e el, altfel.

– Păi da. Dar cît am dormit?

– Puțin.

– Și tu ce-ai făcut în timpul ăsta?

– Baie.

– Tu ai pus pledul ăsta peste mine?

– Sigur. Întîi te-am învelit și, pe urmă…

– Ai făcut baie… Ce rochie frumoasă! De mult n-ai mai pus-o, îmi place cel mai mult.

– Știu.

– Dar de ce te-ai gătit aşa? Pentru Tudia ăla, care vine la cină?

– O luăm iar de la început?

– De ce îl tot chemi aici?

– Pentru afaceri, ca pe avocatul Santangelo și pe alții.

– Da, numai că ăla nu e bătrîn și se uită la tine de mă apucă toți dracii. Uite ce-am transpirat! Pot să fac un duș la tine în baie? Am tras un pui de somn care m-a umplut de lene… Aș mai sta în pat, dar mi-e foame. Ce să fac, mamă, să fac un duș ori o baie în cadă?

– Cum preferi.

– Dacă fac baie, vii să mă speli pe spate?

Oare cît timp trecuse? Parcă ieri Prando se putea îneca în cadă, ca într-un lac, iar Modesta trebuia să fie foarte, foarte atentă… Acum tălpile lui mari, ca de statuie, se joacă cu lănțișorul dopului de la cadă.

– Ce foame mi-e! Cine gătește în seara asta?

– Jacopo și ’Ntoni. Cred că e rîndul lor.

– Vai de mine! Cine știe ce porcării or să mai facă!

– Ultima oară n-a fost prea rău.

– Dar de ce nu ascultă ei de Stella? Nici eu n-am habar, dar mă iau după sfaturile ei. A, mamă, știi că săptămîna trecută Andrea a avut mare succes cu friptura? Eram zece, dar Andrea voia el să învețe s-o facă. Tocmai el, comunistul. Că pînă atunci nu știa să-și facă nici două ochiuri.

– De vină sînt mamele care fac din bucătărie un mister și-i răsfață cu delicatesele lor. Și eu am învățat destul de tîrziu. Pe Argentovivo și pe mătușa ta Beatrice nu le puteai dezlipi de bucătărie.

– Ce frumoasă ești, mamă! Pun pariu că n-ai nici tu chef să mănînci din tentativele semnate de ’Ntoni și Jacopo.

–’Ntoni nu se descurcă prost la bucătărie.

– Se poate, dar spune drept, nu prea ai chef nici tu, nu-i așa?

– Chiar deloc.

– Atunci, știi ceva? Dacă-mi dai niște bani, că iar sînt pe jantă, aia nici nu-i motocicletă, e o gaură fără fund, în care dispar banii! Dacă îmi dai niște bani, te scot la cină la un restaurant nou de la Plaia. Îmi place cum întoarce lumea capul cînd intrăm noi doi. Dacă-mi dai bani, eu mă dau mare și tu mănînci bine.

– Ce să zic, mai-mai că aș accepta, mi-e o foame…

– Ce bine! Hai să mergem… Vai, ce ușoară ești, mamă, cîte kilograme ai?

– De unde să știu?

– Ești ca un fulg!

– Ești tu forțos nevoie mare! Hai, lasă-mă jos. Am amețit.

– Am un fulg de mamă, martor mi-e Dumnezeu!

– O fi din cauză că mi-e foame. Hai, Prando, lasă-mă jos! Ți-e foame și ție, nu? Du-te și anunț-o pe Stella și hai să fugim la Plaia, cum vrea uriașul ăsta!

– Dar dacă fugim și nu spunem la nimeni?

– Ar fi frumos, dar nu se poate, știi doar.

– Bine, atunci, eu mă duc la Stella să-i spun, dar tu așteaptă-mă în mașină, fără să te vadă nimeni, așa măcar ne prefacem că fugim în lume…

Ce înseamnă puterea imaginației! Mi se părea într-adevăr că evadez în noapte alături de băiatul acela mut, atent la drum, la fel cum Carmine asculta doar mușchii lui Orlando, atent să schimbe viteza cu blîndețe, ca să nu afecteze cursa vehiculului său. „Motorul e un organism viu, puternic și delicat, Jacopo, caută-ți pe altcineva care să te învețe să conduci. N-ai mînă pentru lucrurile vii, mi se rupe sufletul cînd te văd cum schimbi vitezele, să mă ia naiba!“

Tăcerea aceea mi-era cunoscută, îmi comunica o forță protectoare, fără prea multe gînduri. Crescut lîngă mare, băiatul acela păstrase tăcerea gravă a celor din interiorul insulei. Nu va mai rosti nici o vorbă pînă ce nu ajunge la capătul drumului.

– Iată-ne ajunși, mamă, gîndește-te numai: am făcut exact douăzeci de minute! Ce doamnă frumoasă ești în rochia asta, aș vrea s-o porți mereu.

– Ce e mereu plictisește, Prando.

– Mie îmi plac mai mult lucrurile cunoscute decît noutățile.

– Dar ăsta e un local nou.

– Ei, deoarece știu prea bine cît de mult îi plac doamnei noutățile, am făcut un efort. Îți place aici?

– E magnific! Și ce pod lung, pare o navă!

– Au încercat să împingă rotonda cît mai în larg. Luăm cina în rotondă, nu? N-o să-ți fie frig? Dacă ți-e frig, spune-mi, îți dau haina mea.

Nu mi-e frig, dar dorința de a-i simți brațele pe umeri mă face să spun:

– Da, e cam vînt aici.

– Știam eu. Așa fac mereu femeile, umblă dezbrăcate, ca să fie frumoase, și, pe urmă… Dar mie îmi face plăcere. Ce-i cu tine, mamă? Te-ai întristat.

Chiar alături de noi, o cascadă de păr negru, ondulat mîngîie un chip de băiețandru. Prando nu se uită deocamdată într-acolo, dar nu peste multă vreme haina lui o să acopere acei umeri fragili, pe care abia îi atinge o mătase întunecată și blîndă, cum e și noaptea asta. Sînt geloasă, ridic privirea și mă uit în ochii lui: e o gelozie nouă, gelozie de mamă, care mă face să-i urăsc tinerețea.

– Ce e mamă, de ce nu mănînci?

– Ba mănînc, Prando, numai că sînt geloasă.

– Geloasă, tu? De unde pînă unde și pe cine?

– Pe toate fetele cărora o să le pui haina ta pe umăr. Și vreau să-ți mai spun ce am descoperit în seara asta, ca să te pun în gardă contra mea, ca de la bărbat la bărbat sau ca de la femeie la bărbat, cum vrei s-o iei.

– Ce-ai descoperit?

– Că există ceea ce se numește gelozie de mamă și e mai bine s-o recunoaștem.

– Ce vrei să spui?

– Nimic… Te avertizez doar că o să fiu întotdeauna geloasă pe orice fată de care ai putea să te îndrăgostești.

– Dar la ce-ți umblă gîndul, eu n-am nici o intenție…

– Ba nu, Prando, nu te eschiva, noi am hotărît de acum multă vreme că o să fim altfel decît familiile alea, unde toți se prefac că se iubesc, dar nu fac decît să se oprime unul pe altul.

– Da, sigur. Iar eu, știi doar, am încercat să te înțeleg și am fost de acord s-o respect pe Bambolina… Dar ce ți-a venit acum? Nu cumva am făcut eu ceva nepotrivit și vrei să-mi tragi două palme, ca atunci?

– Nu! Atunci ți-am dat două palme pentru că pretindeai ca Bambolina să-ți fie slugă și nu voiai să stea de vorbă cu prietenii tăi. De ce te purtai așa, Prando, acum ești mare, poți să-mi spui de ce?

– Asta-i bună! Întîi, pentru că toți prietenii mei făceau așa și mi se părea just. Pe urmă, fiindcă eram gelos.

– Uite, acum îmi trag singură două palme, deoarece am descoperit că, și la mine, tendința de a face la fel ca toate mamele pe care le cunoaștem noi e atît de puternică, încît… trebuie să-i pun stavilă, iar tu trebuie să mă ajuți.

– Dar mie, să-ți spun drept, îmi face plăcere să fii geloasă.

– Mie nu! Și tu trebuie să mă ajuți.

– Bine, frumoaso! Dar cum?

– Rîzi, ai?

– Păi da, nu mă așteptam la așa ceva de la tine.

– Nici eu nu mă așteptam. Și ce-i de făcut, mamă?

– Nimic. Cînd te văd cum rîzi, mi se face iar foame… Vai, s-au răcit spaghetele!

– Și ale mele. Ce facem? Cerem altele?

– Bineînțeles. Dar ce, glumim?

– Ce simpatică ești!

– Da, numai că sînt plină de defecte, Prando. Ca toate mamele. Vreau să-mi cunoști defectele și să te păzești de mine pe viitor.

– Diavolițo! Știi și tu că, dacă te aud vorbind așa, crești în ochii mei de ajung să mi se pară neroade celelalte femei, inclusiv Bambú.

– N-am ce-ți face. Ăsta e prețul de plătit. Și eu, după ce am cunoscut un bărbat precum Carlo, mi-ar fi greu să-l mai înlocuiesc. Treaba ta! Eu te-am avertizat: un om avertizat e pe jumătate salvat. A, uite și spaghetele, în sfîrșit!

– Nu-mi mai e frig, era de la foame, probabil. Ia-ți haina înapoi, Prando.

– Și cu Jacopo ești geloasă?

– Nu! Dar, cînd erai tu mic, nu puteam răbda să stai în brațe la Stella, la mătușa Beatrice. O mai ții minte pe Beatrice?

– Da, și mai sînt și fotografiile. Dar era mai frumoasă decît în fotografii, nu-i așa? Îmi amintesc părul blond, vaporos…

– De care o tot trăgeai… Nu cred că pentru Jacopo o să fiu vreodată geloasă, nici după ce va mai crește.

– Și cum îți explici?

– Cine poate pricepe cum se petrec lucrurile astea! Uite că a venit fluxul, auzi cum lovește marea în piloni?

– Gîndește-te, mamă, ce frumos ar fi dacă, printr-o vrajă, rotonda s-ar desprinde de nisip și marea ne-ar duce în larg.

– Uite ce de plaje amenajate, Prando! Cînd erai tu copil, nu erau mai mult de cinci sau șase.

– Chiar așa? Dar ce se întîmplă?

Se face rumoare de glasuri în întunericul care a căzut brusc peste albul feței de masă.

– S-a oprit lumina, doamnă. Nu e de la noi! Uitați-vă, nu e lumină pe tot litoralul. Imediat. Aducem lumînări.

Cît ai bate din palme, o sută de lumînări plăpînde, așezate pe mese prefac bucuria de mai înainte într-o așteptare agonizantă.

– Nu s-a mai întîmplat niciodată, domnule căpitan, ne pare rău. Sigur, vă aduc imediat nota.

– Danke schön.

– Uite un ofițer german, mamă, nu-l observasem.

– Nici eu.

– Tu îți mai amintești de Războiul cel Mare, mamă?

– Foarte puțin, Prando. Eram îngropată la mînăstire pe vremea aia.

– Dar cum e războiul? Cum începe? Eu mă trezesc uneori dorind să înceapă războiul.

– Fiindcă ești tînăr și tinerețea are nevoie de aventură.

– Da, poate.

– Îți mai aduci aminte cum, în copilărie, voiai să te faci corsar și pe urmă explorator? Învață să te îndoiești de emoțiile tale. Războiul nu e aventură, aventura e ce alege un individ, nu ceva la care ești obligat să iei parte.

– Se spune că, dacă izbucnește războiul, totul va fi distrus. Se vorbește că nemții au arme noi, extrem de puternice.

– Daniel, ți-amintești? Ne-a povestit despre sate întregi distruse de aviație în Spania.

– Da, dar ăla e un fricos! Eu am auzit cu totul alte povești, despre războiul din Abisinia, de exemplu.

– De la fasciști ai auzit, Prando, să n-ai încredere. Sînt sigură că, într-o bună zi, pe care poate nici eu, nici tu n-o s-o apucăm, războiul va fi arătat cu degetul drept o infamie.

– Dar și voi vorbiți de război.

– De revoluție, e altceva! Revoluție înseamnă legitimă apărare împotriva cui te agresează cu arma foamei și a ignoranței. Dar ce mult am mai vorbit despre asta! Cere, te rog, nota și hai să mergem acasă, Prando! Văd că nu vine lumina și am impresia că întunericul ăsta o să țină pe veci, hai să mergem acasă.

– Sigur, mamă, nota, vă rog! Ce-i, mamă, de tremuri, ți-e frig?

– Nu, o să fiu sinceră cu tine, Prando. Dorința ta de aventură mă cutremură. Cumpără-ți mașina pe care o doreai și ia-te la întrecere cu băieți ca tine ori du-te în America, pune-te pe furat, fă ce vrei! Dar să vină de la tine, nu să fie din ordinul Regelui, Ducelui sau Führer-ului! A dori războiul înseamnă să îndrepți viitorul, și nu numai pe al tău, spre nenorocire. Vrei să înțelegi asta ori nu? E ultima oară cînd mai încerc să mă fac înțeleasă de masculi îngîmfați ca tine. Tu nu aparții nici Statului, nici mie și nu-ți închipui că eu o să dau vreun ordin. Ce mama dracului! Cum poate omul să vă facă să înțelegeți că multe dorințe vă sînt insuflate de sus, ca să se poată folosi de voi? Înțeleg că e greu pentru un sărac, care trebuie să-și astîmpere foamea și să învețe să citească pînă să afle cine e și ce vrea. Dar tu, tu ai avut și pîine, și cărți, nu-ți pot găsi nici o scuză. Ești răspunzător pentru tine și pentru cei pe care mîine i-ai putea trage după tine. Și acum ce faci, cu motorul pornit? Mergem acasă, da sau ba? Mi-e somn.