„Am dorit ca această expoziție să creeze emoții” – interviu cu Doina LEMNY, doctor în istoria artei, curatoarea expoziției Brâncuși de la Timișoara

„Brâncuși: surse românești și perspective universale” este titlul expoziției de la Timișoara, marcînd o întoarcere simbolică a lui Brâncuși în țara de origine. Ca istoric de artă, muzeograf-cercetător, scriitor care (și aici aș îndrăzni să vă citez) a trăit vreme de decenii alături de Brâncuși, l-a avut tovarăș de drum, ce însemnătate are pentru dumneavoastră expoziția de la Timișoara?

Pentru mine, această expoziție are o dublă semnificație: am ajuns la maturitatea cercetării mele despre Brâncuși, ceea ce-mi permite să am o viziune de ansamblu a operei și apoi, în această etapă, am ocazia să organizez o expoziție în țara sa de origine, care este şi a mea. Cred că s-a creat în mine o permanentă preocupare pentru creația lui: fiecare mică informație se adaugă întregului constituit timp de ani de zile, care mă ajută să răspund uneori întrebărilor ivite de-a lungul anilor. De aceea, am putut să propun această viziune a legăturii lui cu țara, a punții pe care el a lansat-o între moștenirea românească și arta universală în care s-a integrat cu știință și forță.

Expoziția este dedicată etapelor parcursului artistic al lui Brâncuși. V-aș întreba cum a reușit sculptorul să aparțină modernității neabandonînd artele primitive, să fie simplu și sofisticat, în același timp?

O parte a răspunsului se află chiar în întrebarea dumneavoastră: a marcat un pas important în modernitate, păstrînd în același timp urmele artelor primitive. Nemulțumit încă de la experiența sa din atelierul Rodin, unde a rămas doar patru luni (ianuarie-aprilie 1907), tînărul artist era în permanență nesatisfăcut să repete mereu aceleași figuri, cu aceleași metode. Decizia lui de a abandona modelajul și de a ciopli direct, fără desen preparator, în piatră sau în lemn, i-a permis să intre în dialog cu materia. Se spune că a inventat sculptura modernă. El nu a inventat nimic, ci a preluat o tehnică străveche a cioplirii directe, ceea ce-i lăsa timp să reflecteze, să surprindă anumite forme la care nici nu se gîndise înainte de a aborda vreun subiect. În liniștea atelierului, el intra într-o stare cu totul specială, ca într-o transă, o comuniune cu materialul. Chiar și atunci cînd avea un model, el abandona trăsăturile pe care le schițase în fața modelului ce îi pozase și-l simplifica pînă scotea din el esența ființei. Purta în el imagini din moștenirea românească, la care a adăugat alte imagini din vizitele pe care le-a făcut la Muzeul de Artă Asiatică Guimet din Paris și din sculptura africană, cu care a luat contact în numeroasele expoziții și discuții cu prietenii săi din avangarda pariziană. Numai că Brâncuși a știut să se hrănească din toate acestea fără să le copieze. Aici este originalitatea lui. Aparenta simplitate este, cum zicea el, „complexitatea rezolvată”.

Ați studiat corespondența lui Brâncuși, ați făcut muncă de cercetare, de investigație chiar, ați adunat și publicat interviuri cu oameni care l-au întîlnit. Priviți lucrările lui acum cu alți ochi, știind atîtea despre artist? Pot fi separate omul și opera, în cazul lui Brâncuși?

Aceste interviuri pe care le-am realizat în timp ce-mi pregăteam teza de doctorat, între 1995-1997, și pe care le-am publicat mai tîrziu, în 2020, la Editura Vremea din București, au confirmat intuițiile pe care le aveam în urma studiului aprofundat al creației și vieții artistului. Brâncuși s-a contopit cu opera, trăia cu ea și prin ea. Așa se explică și faptul că, chiar dacă a avut cîteva episoade de dragoste, el a dat prioritate întotdeauna operei, neputînd să se dedice unei familii. Sculpturile erau pentru el copiii lui, de care se despărțea cu greu cînd își dădea seama că trebuiau și acestea să „trăiască” departe de el, să fie cunoscute și să se asocieze cu alte creații. Orice operă venea din profunzimea ființei lui – de aceea operele sale au căpătat atemporalitate și universalitate.

S-a vorbit mult despre Brâncuși, atît în contextul expoziției, cît și pînă la aceasta – am putea spune că oamenii l-au transformat într-un personaj mitic. Ați simțit vreun moment că este prea mult, că numele lui capătă conotații nedorite? Ați încercat, cumva, o „demitizare” a lui Brâncuși, prin expoziția de la Timișoara?

În România, mai ales, el a devenit un erou național. La un moment dat, unul dintre cei care au reunit aforismele lui Brâncuși în anii 1980-1990, Constantin Zărnescu, propunea să-l sfințească. Acestea sînt, bineînțeles, exagerări care merg pînă la ridicol. Brâncuși este, fără îndoială, un mare artist, dar nu este singurul pe plan internațional. Cred că este bine să păstrăm o măsură și să-l prezentăm cît mai realist cu putință. În țara noastră, el a devenit, cum spuneți, un mit și acest lucru dăunează cunoașterii: toată lumea are impresia că îl cunoaște pe Brâncuși preluînd cîteva clișee transmise în presa cotidiană de jurnaliști puțin scrupuloși, care preiau și ei clișee și le prezintă ca fiind adevăruri despre Brâncuși. Dar care este adevărul despre Brâncuși? Nici nu-și mai pun întrebări.

Prin expoziția de la Timișoara am încercat să-l aduc pe Brâncuși cît mai aproape de creația lui, de gîndirea lui – așa cum reiese din opera lui, dacă știm să ne apropiem de ea –, să subliniez mai ales legătura lui permanentă cu țara sa, contrazicînd aceste clișee supărătoare și false care-l plasează în rîndul artiștilor renegați de regim. Legătura lui cu țara sa este profundă și subtilă. Una dintre operele expuse, Piatră de hotar, sculptată în 1945, după război, cînd România a pierdut Basarabia și o parte din Bucovina, n-a ieșit niciodată din atelier: ea este, de exemplu, un manifest pentru înfrățire, pentru iubire, pentru pace. Dar artistul nu explică niciodată acest lucru: numai cunoscînd în profunzime concepția lui, scrierile și conversațiile lui cu prietenii, se pot face constatări de acest fel.

Importantă este esența lucrurilor, nu forma lor, spunea Brâncuși. Cum ne-ați sfătui să privim expoziția așa încît să o „vedem”? Unde este ascuns misterul în lucrările lui Brâncuși?

Nu este întîmplătoare prezentarea deosebită, spectaculară, cinematografică, cu sălile în întuneric și cu iluminarea fiecărei opere, fie ea sculptură, fotografie, desen. Am dorit prin aceasta să dirijăm privirea vizitatorului spre fiecare operă, pentru ca vizitatorul să nu fie perturbat de alte mișcări și să se poată concentra. De altminteri, am preluat această metodă chiar de la Brâncuși, care, atunci cînd își fotografia lucrările, prefera noaptea, le ilumina cu o lampă, cu un reflector sau chiar cu o lumînare. În felul acesta, le punea în valoare, obligînd privirea să meargă dincolo de aparență, să caute misterul în fiecare formă. Artistul te dirijează fără cuvinte spre esența operei, spre acel mister pe care-l evocați și care l-a însoțit și pe el în creație.

Dacă nu am fi urmat această cale sugerată chiar de Brâncuși, operele s-ar fi prezentat ca într-o galerie în care fiecare ar fi recunoscut o lucrare sau două, bucuros că o vede în realitate, dar n-ar fi trăit nici o emoție. Am dorit ca această expoziție să creeze emoții, să transporte imaginația și să invite vizitatorul la reflecție, la meditație. Misterul operelor lui Brâncuși este ascuns în străfundurile operelor sale.

Expoziția Brâncuși: surse românești și perspective universale, parte integrantă a programului cultural Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii și găzduită de Muzeul Național de Artă Timișoara, poate fi vizitată pînă la 28 ianuarie 2024.

interviu realizat de Anda DOCEA