1968… O jumătate de secol
Acum o jumătate de secol, în după-amiaza de 13 mai, m-am oprit la colțul Căii Victoriei cu Bulevardul Dacia, din cauza unui cortegiu oficial și, din spate, doar din spate, l-am văzut pe Charles de Gaulle: un spate încovoiat, destul de bătrîn, pentru mine, tînărul de atunci! Secvență memorabilă, conservată și simbolic, și meteorologic, o pecete de memorie! Apoi am traversat strada și, intrat în clădirea celebrei reviste Secolul 20 cu care, spre marea mea satisfacție, începeam să colaborez. Vizita lui De Gaulle nu-mi spunea nimic, și nici măcar faptul că a recitat – formă de curtoazie! – cîteva versuri de Eminescu în română (Sanda Stolojan i-a fost profesoară ocazională) nu m-a atras. El reprezenta o altă lume pentru mine! Citeam cărțile dificil obținute din Franța, dar, lipsit de conștiință politică, nimic nu mă motiva în afara culturii ei cu care coexistam. Pe de altă parte, succesul ca gazdă al lui Ceuașescu diminua și mai mult preocuparea mea pentru vizita prezidențială. Curînd însă mi s-a vorbit despre debutul unor mișcări studențești la Paris unde absența lui De Gaulle provoca exasperări și chiar reproșuri iritate: „De ce rămîne în România? De ce nu revine?“. Vizita căpăta o dimensiune istorică și evenimentele l-au decis pînă la urmă pe General să reacționeze și să se confrunte cu situația confuză care se extindea ca un incendiu dificil de controlat. Noi rămîneam muți și sceptici… Regimul de la București a intuit însă pericolul și a procedat la un minor gest emblematic despre care m-a informat – am mai amintit-o – omul cel mai departe de actualitate, regizorul Aureliu Manea. În fața Comitetului Central, lîngă o fîntînă, acum dispărută, mi-a anunțat: „S-a suprimat examenul de marxism“. De Gaulle plecase, Manea îmi murmura vestea, afară era soare… dar nici eu, nici alții nu știam că în urmă cu o jumătate de secol, pentru generația noastră, isoria își schimba cursul!
Rămas la București, mă duceam cînd la lacuri, cînd la o bere, căci așteptam căsătoria unui prieten, Vlad Yarka, și a unei prietene, Adina Rațiu, pe 19 august: apoi prevăzusem o plecare la mare, dar în mahmureala de a doua zi am pierdut portofelul cu bilete și bani; m-am despărțit de fata cu care îmi plănuisem vacanța. Fără resurse financiare, fără companie, m-am consolat cu reîntoarcerea acasă la Buzău. În trenul de noapte am întîlnit-o pe sora unui prieten cu care s-a angajat un ușor flirt. Pe 21, eram singur în casa plină de soare cînd, dimineață, telefonul a sunat și vocea panicată a tinerei mele vecine de voiaj se bîlbîia spunîndu-mi: „Au intrat în Praga“. Și astfel, în august, ca într-un serial, se juca episodul următor, care de astă dată nu mai îmi era străin, ca cel francez: el mă privea direct, el ne implica pe tinerii din România de atunci. Istoria năvălea peste noi… ne-am întîlnit mai mulți sub o boltă de viță și, cu un pahar în mînă, am ascultat exaltați discursul de rezistență al lui Ceaușescu. Singura dată cînd a suscitat cu adevărat o adeziune reală. (Azi, același discurs răsună altfel și îi recunoaștem accentele demagogice, frazele prost construite, gesturile stereotipe.)
În aceeași vară, acum o jumătate de secol, Europa tinerei generații se revolta, se manifesta și sfîrșea nevictorioasă. Evenimentele de la Paris îmi parveniseră asemeni unui ecou îndepărtat, străin, Praga a cărei „primăvară“ era brutal asfixiată mă îndurera, ea îmi anunța eșecuri viitoare, și, ei, îi resimțeam intens impactul… Apoi am aflat, cîteva zile mai tîrziu, imolarea lui Jan Palach în mijlocul capitalei cehe ca reacție eroică de rebeliune radicală contra armatelor de ocupație. Trăiam zi de zi sub efectul insuportabil al eliminării lui Dubcek, liderul democrat, al arestării intelectualilor, dar mai ales al sacrificiului lui Palach, martir laic al generației mele. Și de aceea, de fiecare dată cînd mă duc la Praga, mă opresc în acel loc simbolic… și îmi repet întrebarea pe care o punea Andrei Șerban, debutant strălucit, la teatrul din Piatra Neamț: „Cine poate fi Palach al nostru? Chibritele sînt pe masă“. Tăcere. El a plecat curînd în America, noi am încercat să supraviețuim, dar orizontul progresiv se întuneca: interdicții, compromisuri, trădări. Speranța, ca și De Gaulle, își întorcea spatele. Începea „iarna nemulțumirii noastre“.
Azi, la Paris, cu ocazia aniversării, descopăr expoziții, texte, mărturii și mă seduce dimensiunea toto-dată violentă și ludică a lui Mai ’68: o tînără fată care flutura un drapel asemeni unui marinar ce-și salută de pe bordul vasului amiral coechipierii de navigație, un militant, Daniel Cohn-Bendit, care surîde luminos și ironic unui jandarm. La Praga, alte imagini, cele ale unui prieten, Kudelka, îi imortalizează pe tinerii ce oferă tanchiștilor ruși flori, discută cu ei, colegi de generație, dar fiecare situat de cealaltă parte a liniei de front… În afară de Palach, nimeni n-a murit! Dar freamătul unei lumi noi s‑a resimțit. El s‑a plătit apoi cu un preț scump în Est și a eșuat în reconcilieri mediocre în Vest.
O întrebare survine. De ce acum o jumătate de secol, arta a rămas străină evenimentelor? De ce nu am moștenit mărturii ale acestor exaltări generaționale cum a suscitat – în mod înșelător – Revoluția din Octombrie: Maiakovski, Eisenstein… De ce Mai ‘68 e artistic mut? Și întrebarea îmi revine și mai insistent la București cînd vizitez expoziția lui Călin Stegerean de la Muzeul Național, consacrată artiștilor confruntați cu experiența Primului Război. El e la originea expresionismului german, dar e totodată și sursă de inspirație pentru mari pictori români. Privesc aceste figuri mute, acești soldați încovoiați, aceste pînze sumbre de acum un veac și, nostalgic, deplor absența celor de acum o jumătate de veac. Cînd și de ce istoria se convertește în artă? De ce din Mai ’68, la Praga sau Paris, ne rămîn, după spusele lui Hamlet, doar „vorbe, vorbe, vorbe“? Vorbe prețioase, dar vorbe fără altă poste-ritate decît istorică. Vorbe fără transfigurare… artistică.
P.S. La gala UNITER, auzind lista artiștilor morți în 2017, am retrăit momente din viața trecută care mi se părea că se dezintegrează prin dispariția unor fragmente legate de oameni de mult pierduți și regăsiți doar acum, la ora despărțirii ultime: Irina Gărdescu, Irina Bârlădeanu, Melania Niculescu și, îndeosebi, Iosif Herțea. Bucăți biografice smulse ca niște bucăți de carne din acest corp al meu progresiv ciopîrțit.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom, 2017) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017).