Comuniştii au simţul valorii

În mod surprinzător, comuniştii au simţul valorii. Un simţ al valorii însă monstruos, cu care îi identifică pe oamenii superiori ca să îi distrugă.

Ei nu se folosesc în evaluarea semenilor de sensibilitate, cultură, spirit critic, bun-gust, pentru că nici nu au asemenea mijloace. Simţul valorii este în cazul lor intuitiv şi visceral, o formă de teamă, o manifestare grotescă a instinctului de conservare.

Inteligenţa, talentul, demnitatea, umorul celor cu care se întîmplă să aibă de-a face îi sperie cumplit, îi face să intre în panică şi declanşează în sufletul lor o ură neagră. Din acel moment, oamenii superiori nu mai au nici o scăpare; vor fi vînaţi, oricît şi-ar disimula superioritatea, oriunde ar fugi, oricîtă bunăvoinţă ar arăta opresorilor lor.

Am adus în discuţie acest funest simţ al valorii care le este propriu comuniştilor, la o emoţionantă lansare, a singurei cărţi scrise de Micaela Ghiţescu – Între uitare şi memorie. În această carte, autoarea care a tradus zeci de cărţi şi care vorbeşte, în sfîrşit, şi despre sine, evocă, printre altele, perioada studenţiei, cînd a fost arestată şi condamnată la trei ani de închisoare pentru că a corespondat cu un profesor francez. Un participant la lansare (care s-a desfăşurat pe terasa Librăriei Kretzulescu, într-o frumoasă seară de toamnă, cu cerul plin de stele) era de părere că, dacă studenta ar fi fost mai atentă şi nu s-ar fi arătat interesată de cultura franceză, în plin stalinism, ar fi evitat acest accident biografic.

Iluzie! Orice ar fi făcut, chiar dacă n-ar fi corespondat cu nimeni şi n-ar fi frecventat Biblioteca Franceză, chiar dacă ar fi învăţat pe de rost versuri propagandistice de Mihai Beniuc şi Maria Banuş, Micaela Ghiţescu tot ar fi fost arestată şi întemniţată, sub alt pretext. Nu i se putea ierta ţinuta intelectuală şi morală. Prea uşor vorbea limbi străine, prea era delicată şi îngrijită, prea avea o educaţie aleasă. Şi mai şi provenea dintr-o familie bună.

Aşa cum unii evrei erau nevoiţi să-şi ascundă evreitatea, ca să scape de brutele fasciste, unii oameni superiori s-au aflat în situaţia de a-şi ascunde superioritatea, ca să scape de brutele comuniste. Practic, au făcut-o pe proştii ani la rînd, metodă de deghizare care prezintă însă un risc: dacă o faci mereu pe prostul, se poate întîmpla să devii cu adevărat prost.

În plus, mai exista pericolul ca într-un moment de neatenţie să... te dai de gol, înfuriindu-i pe comunişti care, constatînd că eşti de fapt inteligent şi cultivat, te-ar fi considerat un trădător.

Comunismul este expresia politică a complexelor de inferioritate ale unor membri ai societăţii, exasperaţi de faptul că pierd orice competiţie. Indivizi complexaţi au existat şi vor exista întotdeauna, dar în secolul al XX-lea, pentru prima dată în istorie, incapabilii au ajuns la putere şi prostia, incultura, prostul-gust s-au instituţionalizat. La Securitate te băteau pentru că vorbeai limbi străine, pentru că aveai cărţi în casă, pentru că... făceai zilnic duş sau purtai pălărie.

Iată ce nu înţeleg tinerii de azi care, cu o voioasă iresponsabilitate, profesează idei comuniste (numai pentru a-i sfida pe maturi): că există o deplină continuitate între tratamentul aplicat intelectualilor în timpul comunismului şi modul cum a fost tratată aceeaşi categorie socială în 1990, de pildă, de minerii conduşi de foşti lucrători ai Securităţii. Au fost atunci călcaţi în picioare şi bătuţi sălbatic cu lanţuri sau bare de fier mulţi necunoscuţi de pe stradă, fie şi numai pentru că aveau un aer de intelectuali (purtau ochelari, cămăşi curate etc.)

S-a prăbuşit comunismul, ca instituţie, dar comunismul rezidual din mintea multora ne afectează grav viaţa. Schimbarea nejustificată a conducerii ICR şi desfiinţarea, tot nejustificată, a TVR Cultural au fost, în felul lor, o mineriadă. În sinea mea sînt convins că aceste acţiuni distructive pleacă de la ura unor lideri politici faţă de Horia-Roman Patapievici, care nu face nici un efort să-şi ascundă superioritatea intelectuală şi activează în ei teama obscură că, prin comparaţie, ar putea fi divulgaţi ca impostori. Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, chiar şi Andrei Pleşu (care mai îmblînzeşte fiarele cu umorul său) sînt consideraţi aroganţi, elitişti, lipsiţi de patriotism. Cum să fie aroganţi nişte oameni care şi-au făcut din comunicarea cu semenii scopul vieţii lor? Cum să fie lipsiţi de patriotism autori care, prin textele lor, măresc prestigiul României în lume? Şi de ce să fie considerată o vină apartenenţa la o elită (apartenenţă numită cu un termen care culpabilizează „elitism“)?

L-am văzut recent pe Dan Diaconescu la un miting electoral într-o postură consternantă: instiga mulţimea împotriva oamenilor bine situaţi în societate, considerînd bunăstarea lor, aprioric, o infracţiune. Nu era vorba de incriminarea îmbogăţirii ilegale, larg reprezentată, este adevărat, în România de azi, ci de punerea la zid, fără nici o investigare prealabilă, a unei elite sociale, denumite „ciocoi“, ca în timpul stalinismului. Pe ecranul televizorului au apărut, la un moment dat, prim-planuri din mulţime. Cînd Dan Diaconescu spunea că Elena Udrea a dat pe o singură poşetă a ei sutele de pensii ale unor bătrîni, participanţii la miting aveau feţele schimonosite de ură. Mi-am închipuit atunci, îngrozit, ce s-ar fi întîmplat dacă Elena Udrea, un om politic demn de preţuire şi respect, ar fi fost şi ea prezentă acolo.

Să promovezi ura de clasă este o crimă, ca şi să promovezi ura de rasă. În România anului 2012, după ce comunismul a fost calificat în mod oficial drept un regim „ilegitim şi criminal“, încă se propagă ura împotriva unor elite, în văzul lumii, fără teama de vreo pedeapsă. (Preşedintele comisiei care a redactat istoricul raport de deligitimare şi punere sub acuzare a comunismului, strălucitul politolog Vladimir Tismăneanu, se află într-o situaţie cu totul ieşită din comun: este atacat simultan şi ca evreu, şi ca intelectual de elită.)

Am realizat în ultimii doi ani pentru TVR Cultural aproximativ 50 de emisiuni dintr-un ciclu intitulat Iluminatul public, în care prezentam cele mai bune cărţi apărute după 1989, dar şi dosarul denigrării lor. În mod curios, cărţile mediocre nu sînt denigrate. În schimb, cărţile valoroase sînt, aproape toate, contestate furibund. Ceea ce este comunist în firea omenească şi, mai ales, ceea ce a rămas în personalitatea multora dintre oamenii de azi din educaţia comunistă se mobilizează imediat împotriva performanţei intelectuale.

Remarcabilă – şi înfricoşătoare – este promptitudinea cu care comunistoizii de azi sesisează valoarea (mai repede uneori decît criticii de specialitate). Este încă o dovadă că reacţionează instinctiv, adulmecînd valoarea asemenea unor copoi şi aruncîndu-se asupra ei ca să o sfîşie.

Dacă aş practica umorul negru, aş spune că pe un scriitor atacurile venite din partea unor nulităţi ar trebui să-l bucure, ca o dovadă sigură că a realizat ceva demn de admiraţie. Comuniştii şi succesorii lor au simţ al valorii care nu dă greş niciodată. Dar nu practic umorul negru şi nu pot deloc să găsesc amuzantă persecutarea la nesfîrşit a oamenilor de valoare. 

Alex Ştefănescu este critic literar.